De-abia acum, când lucrurile s-au limpezit în privinţa lui Hosni Mubarak, poate fi făcută o comparaţie între fostul dictator egiptean şi Nicolae Ceauşescu.
Până la urmă, Mubarak a ieşit din scenă cu două mari minciuni. Joia trecută, în ultimul său discurs, „faraonul" de la Cairo a spus că: 1. rămâne preşedinte al statului până la alegerile din septembrie; 2. nici el şi nici fiul său nu vor părăsi Egiptul.
A doua zi, strâns cu uşa de Armată, Mubarak a renunţat la putere, părând mulţumit că este lăsat să se relaxeze în staţiunea de lux Sharm el-Sheikh. La scurt timp a fost anunţată şi destinaţia sa finală: un palat princiar din Al Ain, Emiratele Arabe Unite.
Aşadar, la 82 de ani, Hosni Mubarak pleacă să-şi trăiască liniştit bătrâneţea non-prezidenţială, lăsând în urmă 30 de ani de putere discreţionară. În plus, primeşte garanţii că nimeni nu se va atinge de averea sa.
Ce i-a lipsit lui Ceauşescu pentru a avea un final similar? În primul rând, raţiunea. Deşi era informat despre laţul care i se pregăteşte (Gorbaciov, Bush, Mitterrand, „agenturili" etc.), dictatorul român s-a agăţat nebuneşte de putere.
Mulţi diplomaţi străini credeau că Nicolae Ceauşescu îşi va anunţa retragerea la Congresul al XIV-lea al PCR (20-24 noiembrie), promovând în locul său un apropiat. Nu s-a întâmplat aşa. Alţii au dat ca sigură rămânerea lui Ceauşescu în Iran, mai ales că vizita sa (18-20 decembrie) avea loc pe fundalul tulburărilor de la Timişoara. Şi de această dată, dictatorul român a răsturnat calculele. El a revenit la Bucureşti, hotărât să lupte „până la capăt" pentru a-şi menţine puterea.
Ceauşescu a intrat într-un război de tipul „ori ei, ori noi". Numai că „ei" însemnau, în acel moment, Estul, Vestul şi bună parte din interior. Toţi vecinii erau consideraţi duşmani. Doar China, Cuba şi Coreea de Nord - nominalizate explicit de comandantul suprem -
