De la întâmplare au trecut vreo zece ani. Eram la „Clubul de vânătoare”, cum pretenţios se numea încăperea aceea pauperă, părând mai degrabă vreo dependinţă a unui sediu de CAP desfiinţat. Mobilată la grabă cu un birou hărtănit, în culori nedefinite, câteva scaune şi ornată cu trei trofee de cerb, inducea oaspetelui neînvăţat dorinţa pripei de a pleca de acolo, părând că nu aparţine nimănui. Îi găsisem acolo pe doi dintre liderii puşcaşilor locali: secretarul filialei de vânătoare şi vicepreşedintele.

Eu eram acum un tolerat: părăsisem de ceva vreme breasla vânătorilor, deşi mai păstram în dulap câteva arme, ca o mărturie a greşelilor tinereţii. Deopotrivă, la acea vreme, ele ajutându-mă – aşa mi se părea – ca atunci când, rar, mai dam curs ceremonialului curăţării şi ungerii lor, să mă întorc într-un timp vechi, abia păşind în se­colul de curând încheiat; un timp cu oameni puţini, cu vânători şi mai puţini, cu păduri întinse colcăind de sălbăti­ciuni, cu ţinuturi verzi şi fără drumuri, când vânătoarea nu era „sport” şi nici capriciu. E o poveste întreagă cu armele mele, care şi astăzi stau la locul lor sub cheie, „nevalorificate”, fapt care mă asigură – slabă consolare – că stând la mine măcar ele nu ucid, aşa cum certamente s-ar fi întâmplat dacă le vindeam.

Eram trei aşadar, eu aşteptând sosirea unui prieten cu care îmi fixasem o întâlnire dinaintea clădirii. Intrasem de frig. Cele două gazde sporovăiau de-ale vâ­nă­torii, dar nu păreau să aibă invidiata şi ştiuta tihnă vânătorească, fiindcă din când în când aruncau pe geam priviri in­gri­jorate. Pesemne că aşteptau pe cineva.

N-am apucat să îi întreb pe cine, fiindcă secretarul sări ca ars: „Uite-l!… A coborât dintr-o maşină, dincolo de drum. Fă-i semn pe geam!” – se adresă el camaradului aflat mai aproape de fereastră. Perdeaua zbură într-o parte şi omul îşi flutură palma spre cineva care – a