Mi-am imaginat că iubirea cu un căluş în gură se trăieşte distinct. Că dacă ţi se dă, porţionat, dreptul la dragoste- nu dintr-o alegere deliberată, ci ca măsură punitivă exterioară- te revolţi, te sfâşii, te transformi prin asceză în cel mai romantic dintre romantici, în cel mai avid căutător de dragoste.

Şi-am rămas surprins să constat că până la urmă toţi trăim dragostea la fel de blazat. Că n-o căutăm mai abitir şi n-o valorificăm mai intens dacă ne despart de persoana iubită nişte gratii fizice. Am stat de vorbă, pentru un alt proiect jurnalistic, cu puşcăriaşii îndrăgostiţi. Deţinuţi dintre cei mai de soi, ajunşi în puşcărie din greşeli ale tinereţii şi care sunt făcuţi, în definitiv, din aluatul cel bun. Puşcăriaşi pe care îi suspectam că tânjesc după confortul domestic, după intimismul de acasă, după afecţiune siropoasă.

Gabi are studii superioare şi a fost condamnat la 9 ani de închisoare pentru tâlhărie, după o noapte de beţie. E un munte de om – înalt cât uşa penitenciarului, solid ca un jucător de hockey , dar direct proporţional de şleampăt. Faţa de copil- tenul perfect, cu ochi albaştri ca de peşte şi un păr scurt, ondulat înspre breton, ca o blană de miel- contrastează puternic cu constituţia atletică, dar e primul indiciu al timidităţii sale. Vorbeşte lent, respectuos, nu-şi priveşte interlocutorul în ochi. Ce mai, dacă l-ai vedea pe stradă l-ai crede pâinea lui Dumnezeu şi poate chiar l-ai cataloga, maliţios, drept un pămpălău.

Are o prietenă de dinainte să fie condamnat la închisoare şi, după o depresie inerentă sentinţei sale, au păstrat relaţia. Îşi alimentează povestea de iubire cu scrisori, telefoane zilnice, vizite săptămânale şi dreptul la o partidă de sex o dată la 3 luni. L-am întrebat ce-şi scriu, crezând că fiecare epistolă e o declamaţie de dor şi jale. Sau măcar de promisiuni. De orice ar avea legătură cu fiorul