Un punct de vedere solid despre evenimentele recente din lumea arabă. Îi aparţine lui Immanuel Wallerstein (vestea bună e că începînd cu această săptămînă comentariile sale şi ale slovenului Slavoj Zizek vor putea fi citite regulat pe criticatac.ro). Cîteva fragmente aici, poate o gură de aer în insuportabila pofta de speculativ din media româneşti. Dintre cele mai obositoare clişee: asemănărea cu revoluţia din 1989 din Estul Europei. Aş spune simplu: o pistă complet falsă şi încă o dată prea mult provincialism pentru un subiect atît de mare.

Să ne întoarcem la I.W. care se întreba încă înainte să-şi dea Mubarak demisia cine sînt cîştigătorii şi cine a pierdut în revolta arabă, cea de-a doua după eliberarea de sub Imperiul Otoman, acum un secol.

Situaţia politică reală din fiecare stat arab e diferită. Astăzi nu există nici un stat arab care să dispună de un partid organizat, secular, radical, precum Bolşevicii, gata să încerce preluarea puterii. Există diferite mişcări burgheze liberale care ar dori să joace un rol central, însă puţine par să dispună de o bază populară semnificativă. Cele mai organizate mişcări sînt cele islamiste. Nici acestea nu sînt însă monocolore. Versiunile lor pentru un stat islamic diferă, de la mişcările islamiste relativ tolerante faţă de alte grupuri, precum cele din Turcia de azi, prin varietăţi precum Frăţia Musulmană din Egipt, şi pînă la versiuni aspre ale legii Şar’ia (precum cea impusă de Taliban în Afghanistan). În ceea ce priveşte regimurile interne, rezultatele revoltei sînt nesigure, şi continuă să evolueze. Ca urmare, e foarte problematic cine cîştigă pe plan intern.

(…)

Cel mai mare cîştigător exterior e Iranul. Fără îndoială, există suspiciuni considerabile faţă de regimul iranian, parţial fiindcă e non-arab şi parţial fiindcă e Şi’ia. Cu toate acestea, politica SUA a oferit Iranului cel mai mare cado