De ce nu avem o societate civilă funcţională şi eficientă?, se întreabă lumea uneori. De ce nu construim o democraţie participativă?, vor să ştie unii. Cum de e atâta absenteism în România? De unde senzaţia de apocalipsă socială şi politică aproape permanentă în ultima vreme?... Răspunsurile pot veni din multiple direcţii, dar una dintre problemele de adus în discuţie este anomalia că unirile noastre politice - din 1859 şi din 1918 - nu au reuşit să facă din societăţile fragmentate dinaintea punerii lor împreună o societate românească funcţională. Nici pe verticala socială a averilor, a posesiunilor funciare (sau de altă natură), şi nici pe orizontala grupurilor de populaţie din zonele implicate în procesul unificării. Situaţia este gravă, desigur, dar o estimare lucidă a ei poate ajuta la redresarea ei.

Astfel, este de amintit că modernitatea făcuse paşi înainte pe calea alcătuirii unui mecanism social funcţional românesc. Revoluţiile de la 1848 au fost cele care au arătat că eforturile iluminiştilor români, cărturari care au contribuit la naşterea conştiinţei naţionale proprii poporului nostru, nu au fost zadarnice. Şi elitele, şi populaţia neinstruită au ştiut să stea alături, poziţionându-se în direcţia modernizării politice, a rezolvării problemelor sociale şi a alcătuirii, la 1859, a unui stat unificat pe baze naţionale, scos ulterior de sub dominaţiile străine. Acest lucru s-a făcut fără ostilitate confesională, deşi în Transilvania exista o dualitate religioasă (ortodoxie şi greco-catolicism), iar în Vechiul Regat - mai ales în Moldova - erau, pe lângă ortodocşi, destui romano-catolici. Lucrurile s-au înscris pe acelaşi făgaş ascendent şi în perioada următoare, bisericile româneşti făcând corp comun în acţiunea de la 1918, pentru atingerea obiectivelor unificatoare.

După unirea cea mare, în perioada interbelică, includerea unor grupuri minorita