Sau prin lateral. Sau pe oriunde, numai nu acolo pe unde ar fi trebuit să fie ori unde au dorit arhitecţii să o aşeze. Aţi observat, desigur, acest lucru la instituţiile noastre. Intrarea principală, centrală, este de regulă blocată sau folosită doar pentru scopuri de protocol. Intrarea publicului sau a angajaţilor se face prin tot felul de uşi laterale, tuneluri improbabile sau colţuri obscure.

M-a mirat, încă din anii de liceu, felul strâmb în care este organizată intrarea. Elevii se strecurau printr-o mică incintă, treceau pe o scară minusculă şi se revărsau pe coridoare strâmte, în vreme ce intrarea principală era rezervată directorului. A pleca de la cursuri era, de fiecare dată, o aventură care amintea de evacuarea unui pachebot.

Unele clădiri au devenit adevărate exemple de anti-funcţionalism. Facultatea de Drept a fost construită înainte de război şi are numeroase intrări. În anii socialismului, aproape toate au fost blocate. Au rămas două: una, în faţă, şi alta, în spate, ascunsă între tufişuri. Observi această limitare şi la clădiri comerciale. Un mare magazin din Capitală, ridicat în anii "70, a reuşit performanţa de a nu avea nici o intrare centrală şi evidentă. Se pătrunde prin deschizături camuflate între vitrine. Se iese pe unde se nimereşte. Cu puţin timp înainte de inaugurare, constructorul şi-a dat seama că uitase să monteze scările rulante. Unul dintre pereţi a fost spart pentru a introduce dispozitivele, iar urmele au fost vizibile ani la rând.

Această dezorganizare a căilor de acces are nevoie de o explicaţie. Mai ales că nu ar trebui să fie o fatalitate. În Occident nu trebuie să contempli o faţadă pentru a realiza unde e intrarea. Acolo există o adevărată cultură a intrărilor. Originile acesteia sunt, probabil, romane, dacă nu încă şi mai timpurii, în porţile monumentale ale perioadei miceniene. În Evul Mediu, intrarea suveran