In 1997, cand au aparut in romaneste “Scrisorile din inchisoare” de Adam Michnik, corifeul comunismului dinastic, Adrian Paunescu, exclama: “De-am avea si noi anticomunisti ca el!” Nu admiratia pentru eroismul ganditorului polonez, un veritabil combatant pentru libertate, il motiva pe Paunescu, ci ostilitatea fata de cei care nu voiau sa uite crimele totalitare si cereau justitie morala. Se decontextualizeaza afirmatiile lui Michnik, se pune semnul egalitatii intre post-comunistii polonezi (care, prin participarea la negocierile de la Masa Rotunda, au acceptat, inca din 1989, alternanta democratica) si cei din Romania, care au boicotat si au torpilat opozitia democratica. Wojciech Jaruzelski si Mieczyslaw Rakowski nu au spus, precum Ion Iliescu, in 1990: “N-am facut placinta ca s-o manance altii”. Observ ca dupa atatia ani, sindromul uzurparii simbolice persista. Un dialog public normal intre ganditorii Adam Michnik si Andrei Plesu este rapid mistificat intr-un fel de meci in care unul dintre participanti ar iesi invingator, celalalt invins, iar prietenii de idei ai celui de-al doilea (prezenti sau absenti la dezbatere) sunt automat subiecte de comentarii malitioase. Har Domnului ca in articolul sau publicat aici, pe contributors, Teodor Tita ne vorbeste despre temele discutate…
Analiza comunismului, pentru a fi credibila, presupune expertiza dovedita prin lucrari recunoscute national si international, capacitate investigativ-reflexiva, racordare la discursul politologic si istoric din alte tari, asadar deschidere comparativa, precum si compasiune pentru victime, o premisa ce mi se pare esentiala. Nimeni nu are dreptul de a emite “indulgente” in numele celor prigoniti fara vina. “Nu avem dreptul sa iertam in numele celor ucisi in zori” sunt versurile lui Zbigniew Herbert de atatea ori citate de Adam Michnik (un vers scris cu sange, vorba lui Pasternak
