Ar trebui să fie o zi de furie naţională cea în care un ministru al Transporturilor recunoaşte public că în România au fost tot timpul bani pentru autostrăzi, dar n-au fost folosiţi din cauza “nepăsării, neştiinţei sau rea-voinţei”.
+ Click pe grafic pentru mărire +
Nu este, pentru că aceste lucruri au fost mereu ştiute şi acceptate. Uitându-ne în urmă, doar cifrele adunate mai pot impresiona: 25 miliarde euro a fost bugetul Ministerului Transporturilor în ultimul deceniu, bani suficienţi pentru câteva mii de kilometri de autostradă. În realitate, s-au construit mai puţin de 200 – majoritatea pe trasee deja începute. Restul banilor s-au dus pe reparaţii anuale, subvenţii la CFR, reparaţii de sezon, majorări de contract, reparaţii multianuale, exproprieri cu dedicaţie, reparaţii neprevăzute, achiziţii supraevaluate şi alte reparaţii.
Ceea ce nu spune Anca Boagiu este că principalul motiv pentru care nu există autostrăzi a fost furtul. Se vede foarte clar mecanismul prin contrast cu situaţia fondurilor europene. Acolo unde nu există proiecte nu vin nici banii. În România nu au existat proiecte, iar cele existente au fost anulate sub diverse pretexte. În mod normal, banii ar fi trebuit să rămână în conturi, iar Trezoreria să raporteze excedent bugetar. Nici vorbă de asta. Banii au dispărut pe te-miri-ce.
Dimensiunea jafului este epică, lipsa reţelei de autostrăzi a provocat pagube indirecte încă de câteva ori pe-atât. Pentru un transportator care pleacă din Galaţi, Oradea este la jumătatea drumului spre Atlantic. Practic, măsurată în termeni de timp, România se întinde cât tot restul Europei. E de mirare atunci că zona de nord-est este cea mai săracă din UE, chiar sub Bulgaria?
În mod normal, o mărturisire cum este cea a Ancăi Boagiu ar trebui să provoace nu doar revoltă, ci şi să fie declanşatorul unui mod cu totul nou de a face planurile.
