Omul care a creat ştiinţa viselor este acum antrenorul principal al reveriilor lucide.

Ieri. Când preşedintele Georges Pompidou dispunea ridicarea unui nou centru al artei moderne în inima Parisului, la sfârşitul anilor '60, principalul scop al iniţiativei sale era să revitalizeze interesul pentru arta contemporană şi să dea Franţei un nou centru de greutate, care să contrabalanseze importanţa pieţei artistice de peste Atlantic, şi în special a celei newyorkeze. Numărul de vizitatori la Muzeul Naţional de Artă Modernă de la Paris, care era pe atunci găzduit de Palais de Tokyo, fusese în cădere liberă în ultimii ani şi se considera că exista o barieră de clasă ce făcea ca arta contemporană să fie gustată doar de păturile superioare. Noul Centru Pompidou, în schimb, avea să schimbe fundamental acest lucru. Prin principiile sale de directoare şi prin designul său inovator, noul cămin al artei contemporane din Paris a făcut nici mai mult, nici mai puţin decât să „revoluţioneze ideea de muzeu, transformând ceea ce înainte era considerat un monument al elitelor într-un loc popular al schimbului cultural şi social", anunţa în 1971 juriul Premiului Pritzker, care îl recompensase cu o distincţie pe Renzo Piano, arhitectul principal al fabulosului proiect al clădirii Centrului Pompidou. Într-adevăr, Centrul a devenit cel mai popular şi mai gustat loc de desfăşurare a artei contemporane, suprimând definitiv bariera între cultura înaltă şi omul de rând.

Azi. Cel mai recent „happening" cultural organizat de Centrul Pompidou reflectă misiunea socio-culturală a instituţiei. Invitat să prezinte o retrospectivă a filmelor sale, regizorul francez Michel Gondry („The Eternal Sunshine of a Spotless Mind", „La Science des Rêves") a primit de asemenea o „carte blanche" de care a profitat transformând 1.200 de metri pătraţi ai galeriei într-un studio cinematografic poreclit „Uz