Tocmai acum, când "greul crizei a trecut şi urmează redresarea", cum spunea premierul Emil Boc, preşedintele Traian Băsescu bagă PD-L în şedinţă după şedinţă, cerându-i să accepte un prim-ministru independent. Este extrem de grăbit: aleargă, de două zile între Cotroceni, sediul BNR, vila Lac 1 şi Parlament, ţinându-i pe pedelişti în priză, ca şi cum schimbarea premierului ar fi devenit, brusc, o chestiune de viaţă şi de moarte politică. Văzută prin prisma alegerilor parlamentare de la anul, chiar este, deoarece, fără o răsturnare de situaţie acum, preşedintele şi partidul său se îndreaptă spre catafalc.

Mutarea pe care vrea Traian Băsescu să o facă are la bază raţiuni de imagine şi politice, nefiind dictată de necesitatea unei mai bune guvernări. Dacă aceasta din urmă l-ar fi frământat, atunci l-ar fi înlocuit pe Emil Boc încă de anul trecut, când Executivul nepregătit, înfrunta recesiunea economică după manualul FMI şi dus de preşedinte de mânuţă. Ceea ce îl îngrijorează, cu adevărat, pe preşedinte, astăzi, este însă pierderea parlamentarelor din 2012, dublată de scăparea partidului de sub control. Prin instalarea unui premier independent încearcă să rezolve şi una şi alta.

Pune Cabinetului o faţă nouă, al cărei menire este să convertească disperarea electoratului în speranţă, să recredibilizeze guvernarea şi, implicit, PD-L şi pe preşedinte. Numai un independent poate face acest lucru, fiindcă un pedelist curat şi luminat, chiar dacă s-ar găsi în rezerva de cadre, este perceput de public ca unul din "gaşcă" şi, de către mare parte a electoratului, ca, a priori, rău. Nu orice independent însă se potriveşte PD-L. Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, de exemplu, ar fi bun pentru România, dar nu şi pentru partid, deoarece, fiind o personalitate mult prea puternică şi cunoscută, se reprezintă numai pe sine, este "salvatorul" naţional, a cărui venire ar