M-am surprins căzută pe gânduri, cu ochii aţintiţi la mâna aspră, scorojită, care strângea cu frică să nu-i scape un băţ înnoroit, în vârful căruia un cui decapitat abia îşi mai ducea rugina. În cealaltă mână, aduna cu grijă băierele unei traiste odată verzi, de cârpă, pe care abia se mai zărea un rest de steag britanic. Materialul ros aproape de goliciune lăsa borcanul de zacuscă, pâinea fără de-un colţ şi câteva mere bătute pradă privirilor mele. Din când în când, cu mâneca paltonului pământiu, îşi ştergea ochii de-un albastru nefiresc, lăsând, la fiecare mişcare, o dâră groasă de naftalină. Ce gânduri ascundea oare bătrâna din faţa mea?
Ah, fir-ar să fie de viaţă! Ce-o fi atâta grabă să se treacă?
La bătrâneţe, interesul faţă de trecut sau viitor dispare. Şi atunci, de multe ori rămaşi fără de amintiri şi fără revelaţia a ce va avea să aducă viitorul, bătrânilor nu le rămâne decât să-şi încheie viaţa în prezent. Oare cum ar suna viitorul de pe buzele strânse, uscate, supte?
Se spune că bătrânii simt o fericire mai mare decât cei tineri pentru că satisfacerea nevoilor aduce incomparabil mai multă bucurie decât satisfacerea poftelor tinereşti. Abia aştept să treacă ziua asta! De câte ori noi, cei încă tineri, ne-o spunem? Ei, în schimb, cărunţii, respiră fiecare minut, cu un nesaţ greu de pătruns. Dar timpul nu mai are răbdare… Şi, cu o ciudă greu de imaginat, îi încolonează lângă zidul rece, în faţa plutonului de execuţie. Uitaţi de lume, rând pe rând, cad seceraţi de aripile îngerilor negri. Şi îi regăsim, printre frânturi, în mâna noduroasă din faţa noastră, în spatele gârbovit care ne înghesuie dimineaţa, în vocea groasă care vorbeşte despre tinerii din ziua de azi…
Bătrâneţea e bună măcar şi fiindcă face să dispară grija zilei de mâine. Pentru bătrân nu există viitor, de aceea toate grijile, toate eforturile, se transferă în prezent, ad
