Ateneul Român, biletele de 5 lei epuizate încă de săptămîna trecută. Mă salvează domnul Oişteanu cu o invitaţie. Aşa că intru la întîlnirea Andrei Pleşu – Adam Michnick. Ascult, înregistrez şi vă spun cîteva dintre notele mele zen. “Zen” pentru că am scris deja cam toate reproşurile pe care le aduc falangei elitiste din România. Nu reiau.

Azi mi s-a lămurit un singur lucru: întrebam acum ceva timp cum se face că Michnik este invocat “în apărare” tot timpul de Tismăneanu, Pleşu, Mihăieş şi de alţii deşi e evident împotriva lor fundamental cu tot ce a scris cu toate reacţiile sale publice despre raportarea la comunism, la “vinovaţi”, la păcatele excesului de zel.

Michnik este pseudocitarea legitimatoare. De exemplu, Vladimir Tismaneanu îl pomeneşte tot timpul în sprijin deşi Michnik n-ar fi niciodată de acord cu discursul tardiv anticomunist predicat de întreaga grupare de intelectuali care au reînviat tema inclusiv cu beneficiu electoral pentru un anume TB în 2009.

Profundă ruptură între două feluri de a vedea regimul comunist. Michnik cu acea relaxare a omului care poate să ierte, să nuanţeze, să apere lideri comunişti, să critice capitalismul etc. Şi o falangă anticomunistă (ne)obosită care predică încă o misterioasă puritate morală mai ales prin Gabriel Liiceanu şi Vladimir Tismăneanu. Cu nemisterioase beneficii publice care vin la schimb. Andrei Pleşu a dus de la început discuţia către un episod care a făcut vîlvă în lumea culturală de la noi, întîlnirea Liiceanu – Herta Muller (o descriere bună a întîlnirii aici). Prezentarea reproşurilor scriitoarei a fost cu accent greşit, ca să fiu politicos de-a dreptul, nu doar zen: uite ce ne-a zis Herta, că eram vinovaţi deşi noi aveam grijă să nu ne prostituăm cuvintele. Nu-i aşa că tu, Adam, ne aperi? – parafrazez, evident. Iar Adam Michnik a răspuns în stilul binecunoscut, sesizînd o nuanţă foarte im