Costică şi Milică, oameni ai legii

Deşi au amândoi acelaşi grad, sergent-major, Costică pare să comande. O fi având o funcţie care, evident, bate gradul. El e poliţistul dominant. Aşa îmi vine pe moment să-i spun, gândindu-mă la ultimul episod din "Teleenciclopedia”, ceva despre organizarea turmelor de elefanţi. Milică se ridică de la locul lui, scoate pistolul din tocul prins la centură, îl apucă de ţeavă şi i-l întinde colegului, peste capul meu. Mâinile li se întâlnesc deasupra mea, parcă doi preoţi cu chipie şi epoleţi mă binecuvântează, revarsă asupra mea harul… Nu harul... Încărcătorul. Se desprinde din locaşul lui şi-mi cade în cap, apoi pe podea. Nu doare. E un încărcător mic şi e gol. Pe deasupra mea se întretaie înjurături. Când Milică se apleacă după încărcător, îi cade chipiul pe jos. Înjură iar. Îşi îndeasă chipiul pe cap, nervos, şi înjură pistolul, încărcătorul, chipiul, ministerul – ministerul aşa, în general, nu un minister anume – şi mama ei de viaţă.

Costică iese din încăpere, se duce să depună pistoalele în camera de armament. Scena bâlbâielilor îmi dă puţin curaj. Prind un fir de speranţă şi-l deapăn cu înfrigurare: că toată povestea cu ordinul de arestare, de reţinere, de ce-o fi… parcă eu n-aş şti că arestarea se face cu mandat, nu la ordin… cu viza de flotant, cu cătuşele, n-a fost decât o glumă a cumătrului Milică şi a sergentului major Costică Şi-Nu-Mai-Ştiu-Cum, parcă Roşu, farsă încheiată acum cu gagurile neîndemânaticului meu vecin şi cumătru, că totul nu a fost decât o abilă punere în scenă ca să mă pregătească pentru ceea ce într-adevăr va urma: o amendă pentru nenorocita de viză de flotant lipsă din buletin. Poliţiştii ăştia nu-s nişte actori prea grozavi, dar isteţi, daţi naibii de isteţi: întâi mi-au arătat răul cel mai rău, catastrofa, în sunet sinistru de cătuşe, apoi fac câteva giumbuşlucuri, trag cortina şi defile