În articolul de deschidere din ediţia de ieri a Obiectiv-ului, Dragoş G. Tudose face o sinteză excelentă a modului cum, preşedinte de Consiliu Judeţean fiind, poţi să te conectezi la fondurile publice ca sugarii isterici la sânul mamelor vlăguite.
Ce e de făcut? Vă spun eu: Victor Ponta trebuie să picheteze de acum sediul DNA, ca nu cumva - Dumnezeu ştie prin ce miracol! - să li se pară ceva procurorilor de acolo şi să-şi parcheze maşinile prin faţa Casei Albe din metropola brăileană. Ferească Domnul, căci să te ţii atunci rotule sărite, sistole înfundate şi intervenţii chirurgicale direct pe nervii spinali.
Ideea e că legea, ca principiu rece şi imobil, este fix o nimica toată. Numai tâmpiţii şi escrocii se ţin cu cerul şi pământul de legile inaplicabile. Şi s-ar părea că atât tâmpiţii, cât şi escrocii au o calitate comună: sunt mulţi. Primii nu înţeleg că statul de drept nu este "de drept" doar prin consfinţirea scrisă a legilor şi neaplicarea lor, iar cei din urmă tocmai asta vor: aproape 100.000 de acte normative cu care să se şteargă la fund, dar pe care să le îndese pe gâtul vreunui inconştient care s-ar hazarda să se lanseze în vreo aventură personală de subminare a acestui sistem împuţit. Deci, ce lipseşte din această ecuaţie? Simplu: puterea judecătorească.
Puterea judecătorească face parte dintr-un sistem judiciar în care nimic nu este ce pare a fi şi totul este exact invers de cum s-a stabilit. Formal, chiar este independentă. Dar, în esenţă, este aservită conjuncturilor, situaţiilor, momentelor şi diferitelor influenţe provenite din relaţiile personale. Nu ştiu dacă, la ora asta, se pot găsi în România 100 de judecători care să se considere cu adevărat "judecători", şi nu simpli funcţionari care trebuie să joace, periculos şi obositor, în aşa fel încât să nu supere nici canaliile, dar nici să transforme actul de justiţie într-o
