În toamna anului 2010, Editura Hasefer a Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România a lansat o campanie de promovare a volumului dedicat memoriei lui Alexandru Şafran. Încă din vară, am exprimat autorului unele îndoieli privind alegerea titlului şi i-am adresat rugămintea de a-l schimba. Astăzi, cartea cu formularea inadecvată a titlului se află în librării. Dacă ar fi fost numai un titlu, nu aş fi aşternut aceste rânduri. Este o simplă diversitate de opinii, iar consecinţele se vor vedea în timp. Neîmplinirile cărţii sunt însă şi altele, ele depăşind formula Şoahului neterminat.

Carol Iancu anunţă de la primele pagini caracterul polemic al volumului. Lucrarea răspunde „celor care denaturează adevărul istoric, minimalizând fie rolul lui Alexandru Şafran, fie amploarea Şoahului în România, mergând până la negarea acestuia“ (pp. 15-16). Cei familiarizaţi cu problematica Holocaustului din România îşi dau seama că, sub aparenţa de a răspunde negaţioniştilor, autorul se adresează celor care, scriind istoria tragediei evreilor din România, au prezentat cu echilibru şi în spiritul documentelor de arhivă poziţia şi rolul lui Wilhelm Filderman, preşedintele Federaţiei Uniunii Comunităţilor Evreieşti, şi Alexandru Şafran, şef rabin (1940-1947). Răspunsul lui Carol Iancu faţă de cei pe care îi consideră detractorii lui Alexandru Şafran, aşa cum singur şi-l caracterizează, este unul „edificator“, rezultat dintr-o „excepţională documentaţie“ (p. 15). Cu alte cuvinte, această culegere de documente a fost întocmită pentru a arăta rolul singular şi prioritar al rabinului şef în salvarea sau îmbunătăţirea situaţiei evreilor din România în anii 40 ai secolului XX. Pentru aceasta, Carol Iancu imaginează o falsă competiţie a istoricilor, care ar urmări să statueze întâietatea între W. Filderman sau Al. Şafran. Istoricul de la Montpellier şi-a propus să ne demonstreze că Al