Democraţie, cultură, capital, credinţă, bunăstare, toate acestea-şi dau mâna într-un spaţiu care, oare de ce?!, continuă să evoce atrocitatea frustă a comunismului. Pesemne că sunt vreun nevralgic, aşa cum unii sunt nostalgici, incurabili. În Parlamentul acesta au călcat (strâmb?!) oameni politici de prim rang, iar la MNAC (o Kunsthalle de pomină, de coada căreia atârnă tinicheaua învechită a numelui de Muzeu) şi-au suflecat talentul artişti de renume mondial.

E clar că asocierea locului cu comunismul şi asocierea instituţiilor actuale cu spălarea imaginii acestuia este doar o fixaţie a câtorva. Nimic mai grăitor decât salba de expoziţii cu care s-a intrat în 2011, mi-am spus, înainte de a le vedea. Ce poate fi mai departe de comunism şi oroare decât expoziţiile Real Time, Golden Flat&co., Interstellar Static, sau Anturaju şi alte întâmplări? Au ele titluri ruseşti? Nu, au titluri vago-saxone sau poante neaoşe ca nume.

Intrând însă în MNAC, sentimentul că reglarea conturilor cu comunismul e o investigaţie sub spectrul NUP, o lucrativă reabilitare mascată-n condamnare, este izbitor.

De la intrare deja se aude vuietul de cascadă ipo-critică al expoziţiei Călin Dan, Anturaju şi alte întâmplări, o masă implozivă de nimicuri umflate pompos, cu vorba. Imensul zid frontal, vertical al MNAC, vopsit integral în negru, poartă, cu majuscule albe, voit impresionante, inscripţia apodictic denunţătoare, dar familiară şi impersonală totodată, PALATUL ĂSTA, urmată de un mic text evaziv, croit însă pseudo-confesiv („Un sălaş urât de zei...“ etc.). Megalomania de persistentă amintire a acestei prime luări în posesie a spaţiului (mai precis, luare în posesie de către spaţiu) este augmentată în sala a doua de instalaţia apoplectică de la care vine şi numele expoziţiei, o horă a unirii din 43 (patruzeci şi trei!) de televizoare pe care se defăşoară-n cerc fragmente di