După 35 de ani în sistemul de învăţământ preşcolar românesc, Ioana Caraivan spune că nu s-a plictisit de ceea ce face. A uitat numărul celor pe care i-a ajutat să facă mai uşor pasul către şcoală, însă lăcrimează de fiecare dată când un fost copil pregătit de ea vine să îi mulţumească.

Născută la ţară, într-o familie modestă de agricultori, Ioana şi-a arătat întotdeauna disponibilitatea de a-i ajuta pe ceilalţi. „Am fost singură la părinţi. Ai mei lucrau la CAP şi câştigau foarte puţini bani. Şi-au rupt şi mâncarea de la gură ca să mă ţină la şcoală. M-au sprijinit tot timpul şi lucrul ăsta m-a ambiţionat şi mai mult să le răsplătesc încrederea” îşi aminteşte Ioana.

Femeia povesteşte că şi-a dorit să devină învăţătoare, o meserie foarte bine văzută la acea vreme, însă a trebuit să se mulţumească doar cu aceea de educatoare. „Cel mai apropiat liceu pentru învăţători era la Turnu Măgurele, în Teleorman, însă nu primeau din judeţele învecinate. Am avut noroc că în acel an, la Giurgiu, s-au înfiinţat cursuri pentru educatori în cadrul Liceului Pedagogic” afirmă Ioana Caraivan care spune că după terminarea liceului a fost repartizată la o grădiniţă din comuna Prundu, acolo unde avea să rămână 17 ani.

Drama care i-a schimbat viaţa

O întâmplare teribilă avea să o apropie şi mai mult de meseria pe care a decis să o urmeze. Primul său copil, Ramona, avea să fie condamnată la o viaţă în scaunul cu rotile din cauza neglijenţei unui medic. „Fiica mea suferă de sindromul priramido-extrapiramidal. La naştere, forcepsul doctorului i-a distrus câteva celule din apropierea creierului. Nu îşi poate folosi mâinile, nici măcar dreaptă nu poate sta în cărucior. Când sunt acasă, stau numai lângă ea” şopteşte femeia care nu s-a lăsat descurajată. „Nu am încetat niciodată să iubesc copiii. Când intru pe uşa grădiniţei, îmi las haina pe umeraş, îmbrac un alt hala