Pentru a nu ştiu câta oară, examinăm găurile negre ale bugetelor statului. Nu putem mima surpriza. Gazetele s-au plictisit să descrie, o dată la trei luni, topul datornicilor către diversele bugete ale statului. Există un nucleu dur format din companii miniere şi de transporturi feroviare. Ineficienţa acestora pare o fatalitate.

Opacitatea acestor companii este remarcabilă. Nu transpiră nimic, nicio informaţie financiară, înspre publicul-contribuabil, din banii căruia continuă să primească salarii şi, mai apoi, pensii. Da, pensii, căci aceste companii au acumulat datorii imense către fondul de pensii. Mai mult, companiile din nucleul dur al datornicilor opresc din salariile angajaţilor contribuţiile către fondurile de pensii, însă nu le virează. Actualul model economic după care funcţionează întreaga listă de companii de stat înglodate în datorii îi condamnă pe contribuabilii României la majorarea taxelor şi impozitelor. În special în momente de criză economică, atunci când restul afacerilor se diluează, şomerii se înmulţesc, iar cei care lucrează sunt din ce în ce mai puţini, povara nucleului dur apasă asupra economiei.

O economie care a căutat, în ultimii doi ani, bani pentru plata salariilor şi a pensiilor. Ce stimulente putea acorda vreun guvern al României sau ce planuri spectaculoase de redresare putea să facă, în condiţiile în care mari companii nu doar că nu livrau, la timp, obligaţiile fiscale, dar cereau bani de la buget pentru a supravieţui? E foarte clar că acest model, în care câteva milioane de contribuabili ţin în viaţă câteva companii prost gestionate, nu poate continua la infinit. Putem însă observa că în jurul unora dintre companiile-problemă pentru bugetul statului înfloresc afaceri private mănoase.

Lipsa totală de transparenţă le e de mare ajutor.

Pe de altă parte, nu ştim mare lucru despre membrii consiliilor de administr