Se fac deja 21 de ani de când moartea lui nu mai e comemorată nici măcar prin asociaţie de idei. Pe 16 februarie 1933, în timpul grevelor de la Griviţa Roşie, Vasile Roaită o sfârşea străpuns de un glonţ, atârnat de sirena pe care, zice-se, o folosise ca să prevină greviştii de sosirea poliţiei. Enigmaticul personaj, în vârstă de 19 ani la data acestor fapte, a fost transformat după 1947 în simbol al grevelor din '33. Cam o dată cu decesul lui Dej însă, numele lui Roaită a început să fie rostit tot mai rar în discursurile oficiale. Se spune că istoriografii comunişti ar fi săpat prin arhive şi ar fi descoperit că tânărul era informator al Siguranţei lui Carol al II-lea. O afiliere la fel de puţin verosimilă ca şi aceea la foarte puţin numerosul PCR.

La fel cum circumstanţele morţii lui Roaită, din februarie '33, nu sunt clare, nu ştim cu precizie nici cum s-a produs cel de-al doilea deces, al imaginii propagandistice, din anii '60. 16 februarie s-a numit Ziua Ceferiştilor, nu s-a mai făcut caz de istoria cu sirena, dar Roaită a continuat să fie pomenit, mai în coada cortegiului, cu o jumătate de gură, fiindcă în propagandă e foarte greu să te dezici răspicat.

Roaită a fost, în diferite momente de până în 1990, nume de stradă, de şcoală şi liceu, de spital, de cartier în Bacău, ba chiar şi de sat. Însăşi staţiunea Eforie Sud, fostă Carmen Sylva, a purtat atractivul nume de împuşcat între 1950 şi 1962.

Până târziu în anii '80, bunicile din comunism le‑au zis nepoţilor, cu ironie secretă, venită din vremuri mai bune, capitaliste: „Ce ţipi aşa, ca sirena lui Vasile Roaită?".

Omul a murit la 19 ani, statuia s-a culcat la orizontală o dată cu Dej; cum de a fost şi e atât de greu de ucis Roaită a treia oară, în stadiul de mit? O explicaţie e că povestea cu sirena e scurtă, percutantă, sinestezică, spre deosebire de alte îngălate produse ale propagan