Atît pentru cei ce lucrează în lumea scenei cît şi pentru spectatorii „obişnuiţi“, Teatrul „Bulandra“ este – am mai spus-o şi cu alte ocazii – un fel de Liebling, de favorit necondiţionat. Deşi istoria sa atestată depăşeşte binişor jumătatea de secol, mica fabrică de spectacole de lîngă Podul Izvor (mărită, mai tîrziu, cu sala situată lîngă Grădina Icoanei) ocupă în inima oricărui iubitor de teatru din România locul special al mezinului, un loc ţinut mereu cald de amintirea misterios perpetuată a fabuloasei personalităţi a Luciei Sturdza (Doamna Bulandra, cum e numită şi azi, la aproape cinci decenii de la ieşirea definitivă de sub reflectoare), dar şi de amintirea atîtor şi atîtor actori, regizori şi spectacole care au configurat fizionomia cîndva inconfundabilă a scenei naţionale. Şi astăzi încă, în nebănuite străfunduri de ţară sau în neaşteptate locuri de pe mapamond, întîlneşti oameni care oftează nostalgic evocînd timpurile cînd călătoreau cu trenul pînă la Bucureşti sau, în rarele turnee „afară“ ale teatrului, se înghesuiau cu prieteni şi cunoştinţe în maşini, ca să ajungă la cutare sau cutare spectacol al „Bulandrei“. Cum vă place, Nepotul lui Rameau, Proştii sub clar de lună, Livada de vişini, Leonce şi Lena, Revizorul, D’ale carnavalului, O scrisoare pierdută, Azilul de noapte, Elisabeta I, A douăsprezecea noapte, Cabala bigoţilor, Hamlet, Dimineaţa pierdută, Furtuna... Din această înşiruire de titluri iscată, la întîmplare, de capriciul memoriei se desenează nu doar epoca de aur a teatrului românesc, ci şi o întreagă lume unde, chiar dacă obstacolele ridicate de frică şi prostie nu lipseau (unele dintre spectacole au fost interzise de cenzură după numai cîteva reprezentaţii), adevăratele cuvinte de ordine erau excelenţa, seriozitatea, profesionalismul, disciplina, fantezia, libertatea – şi, mai ales, iubirea.

DE ACELASI AUTOR Un adjectiv compli