- o viziune (mai degrabă) optimistă -

Evenimentele recente din Egipt şi din Tunisia provoacă deopotrivă entuziasm şi îngrijorare în Occident. Pe de o parte – solidaritatea în bucurie cu cei care au scăpat, prin revolte, de nişte regimuri închise, autoritare şi nelegitime; pe de altă parte – scepticismul în ceea ce priveşte viitorul acestor ţări atît de apropiate, geografic, de Europa, dar atît de diferite din punct de vedere cultural. Putem folosi termenul de „revoluţie“ pentru evenimentele care au dus la prăbuşirea regimurilor din Tunisia şi din Egipt? Sînt capabile aceste state de o reformă? Există compatibilitate între islam şi democraţie? Temerile că „revoluţiile“ ar putea fi confiscate, că dictaturile ar putea fi înlocuite cu alte dictaturi (religioase), că islamul nu este capabil să genereze un stat democratic nu sînt tocmai neîntemeiate: istoria (mai mult sau mai puţin recentă a Iranului) a arătat cît de abruptă poate fi prăpastia între islam şi democraţie, între o revoluţie populară şi revoluţia islamică. În ultimele săptămîni am citit, înghesuite lîngă articole de fond entuziaste şi reportaje înfierbîntate de la faţa locului, numeroase opinii despre pericolul pe care îl constituie revigorarea mişcărilor islamice, odată cu prăbuşirea dictaturilor care le-au izolat.

DE ACELASI AUTOR Cinci cuvinte - Anul cultural 2012 De ce s-a supărat Obélix - şi a plecat în Belgia Comunismul din cărţi Mulţumim, FILB Optimiştii – cei care cred că schimbarea regimului nu va însemna instalarea la putere a islamiştilor radicali – nu sînt prea numeroşi. Printre ei, Olivier Roy, director al programului mediteranean din cadrul Institutului Universitar European de la Florenţa şi autor, printre altele, al volumului L’Echéc de l’islam politique („Eşecul islamismului politic“, Seuil, 1992). Într-un articol recent din Le Monde, Roy afirmă că Occidentul se raportează la e