Se uită la tine cu o privire de o candoare irezistibilă, absolut convins că vina îi aparţine acestui personaj, care a avut tupeul să răstoarne paharul cu lapte/mănînce toate bomboanele/îmbrîncească fetiţa la locul de joacă. Pe la patru-cinci ani, e foarte necesar şi chiar sănătos să-ţi inventezi un zmeu personal căruia să-i pui în cîrcă toate greşelile şi năzbîtiile şi care s-o încaseze în locul tău.

„Nu eu, nu eu, Zmeul Zmeilor a făcut asta!“ Se uită la tine cu o privire de o candoare irezistibilă, absolut convins că vina îi aparţine acestui personaj, care a avut tupeul să răstoarne paharul cu lapte/mănînce toate bomboanele/îmbrîncească fetiţa la locul de joacă. Pe la patru-cinci ani, e foarte necesar şi chiar sănătos să-ţi inventezi un zmeu personal căruia să-i pui în cîrcă toate greşelile şi năzbîtiile şi care s-o încaseze în locul tău. Partea mai proastă este că, de cele mai multe ori, adulţii par să nu fie prea convinşi de existenţa lui: „Care Zmeul Zmeilor?! Ia termină cu prostiile-astea, am văzut eu că tu ai îmbrîncit fetiţa/mîncat bomboanele/răsturnat paharul!“. „Ba nu, ba nu, Zmeul Zmeilor e de vină, numai că e invizibil şi de-aia nu poţi tu să-l vezi!“ Hm, părinţii strîmbă din nas pentru că îi cam sperie personajele invizibile, mai ales cînd e vorba de chestiuni serioase precum vărsatul unui pahar cu lapte. Ăştia micii ar trebui să se-nveţe să-şi asume greşelile, de pe acum, altfel o să devină nişte oameni mari iresponsabili! Psihologii spun însă că nu sînt motive de ingrijorare: Zmeul ăsta este un soi de alter ego needucat care preia impulsurile violente ale copiilor. În cele din urmă, cînd copilul va învăţa să se stăpînească şi să-şi recunoască greşelile şi defectele (se va „civiliza“), el va dispărea fără urmă, pentru că-şi va fi îndeplinit rolul.

Adevărul e că ar fi tare bine ca Zmeul Zmeilor să existe cu adevărat şi să fie vinovat de to