Nu am înţeles niciodată, în anii de liceu şi facultate, raţiunile acerbei lupte a satului cu oraşul, în ideologia literară, parcă mai abitir la noi decît în alte literaturi. Adică, de înţeles am înţeles eu destule, dar n-am avut chef să le accept. Vă amintiţi, desigur. De-o parte, critica liberal-burgheză prona incapacitatea satului (în elementaritatea, tradiţionalismul şi peisagismul său) de a susţine analiza psihologică, aceasta fiind apanajul urbanului industrial, al modernizării. Care urbanizare („la ville tentaculaire“) – spumegau sămănătoriştii – distruge temelia religioasă a fiinţei, înstrăinează, perverteşte, ucide naturalul şi exaltă artificialitatea, ateismul, dezumanizarea. Universul rural era identificat cu idealismul, sănătatea morală, conservatismul latifundiar (nu fără niscai impulsuri bovarizant-evazioniste), armonia naturală, puritatea originară, cultul energizant al rădăcinilor şi, la limită, naţionalismul xenofob. Universul urban însemna, pe de o parte, complexitate, rafinament, materialism, cosmopolitism, hedonism, dandysm şi xenofilie, iar de cealaltă parte, în consecinţă: nevroză, alienare, mercantilism, parvenitism cinic, imoralism, adică tot atîtea subiecte pentru psihologism, existenţialism, expresionism, simbolism ş.cl. (Numai realismul făcea figură bicefală în context.)

DE ACELASI AUTOR Dezminţire Pe Mitică l-a ucis miticismul Şir de plecări Caragiale expresionist, cuminte şi coregrafic În liceu şi-n facultate, cînd pritoceam chestiile astea (ajungînd invariabil la tema „intelectualului inadaptabil“, îngerul căzut din raiul rural în infernul urban) am fost mereu taxat de duplicitar, în discuţiile firoscoase cu amicii, pentru simplul motiv că rezonam egal la Sadoveanu, Galaction şi Camil Petrescu, la Slavici, Creangă şi Cezar Petrescu, la Rebreanu şi Matei Caragiale. „Bătrîne, nu se poate, hotărăşte-te: ori la ţară, ori la oraş!