Mi s-a întîmplat la sfîrşitul destul de rece al unei toamne recente. Au fost cîteva zile în şir în care m-am întîlnit cu 4-5 doctoranzi în sociologie. Sînt cu toţii studenţi în anul I al unei şcoli doctorale. L-am întîlnit pe fiecare separat. Din întîmplare, nici unul nu ştia în momentul respectiv că îi cunosc pe ceilalţi. Nu ştiu cum se face că fiecare dintre ei a adus în discuţie un curs anume pe care îl avuseseră în săptămîna anterioară. Cursurile la şcoala doctorală cu pricina nu sînt frecvente, maxim două pe săptămînă, iar tinerii cu pricina erau în perioada de entuziasm de status-ul lor încă recent, de doctoranzi. Poveştile lor despre curs erau practic identice. La un moment dat, cel care le vorbea făcuse cîteva afirmaţii aiuristice, dar uşor de verificat pe prietenosul Internet. Unul dintre colegii lor accesase pagina organizaţiei ce furniza datele în cauză şi îi arătase celui ce ţinea prelegerea. „Eu sînt profesor universitar, coordonator de doctorat!“, spuse tînărul profesor universitar, şi el proaspăt în această mărire. Tonul era dispreţuitor, nu admitea replică. „Nu mă puteţi contrazice pe mine cu căutări din astea, pe Google!“ Cursul le mai oferise cîteva surprize neaşteptate, ce îi făcuseră pe doctoranzi să se întrebe dacă aceasta era opţiunea pe care o făcuseră alegînd continuarea studiilor. El prilejuise şi o altă sentinţă a marelui om ce le vorbea, ilustrînd perfect incapacitatea acestuia de a comunica (şi probabil şi absenţa conţinutului pe care l-ar fi putut furniza în comunicare): „Ar trebui să daţi mai multă atenţie la ceea ce spun“.

DE ACELASI AUTOR Sate şi oraşe Cine e românii şi ce vrea ei? Poveşti despre libertate? De la un televizor la altul Mi s-a întîmplat de mai multe ori, în calitate de cursant în varii colţuri ale planetei acesteia, ca profesorul să îmi răspundă la întrebări cu „nu ştiu, nu sînt specialist în chestiunea cu pri