Serialul HBO În derivă, tocmai încheiat, pleacă – în aclimatizarea sa românească – de la ipoteza reconstituirii depline (în cei 20 de ani scurşi din 1989 încoace) a sistemului psihoterapeutic românesc. Altfel zis, pentru a fi inteligibil marelui public, subiectul abordat (psihoterapia în sens larg, cu problemele şi împlinirile ei) ar fi trebuit să facă parte deja din viaţa acestuia. Psihoterapeuţii (fie că sînt psihiatri sau psihologi de diverse orientări) ar trebui să existe mai mult – prin elitele lor formatoare – în spaţiul public, să scrie mai mult (şi nu doar cursuri universitare), să apară în mass-media, la un nivel satisfăcător, atunci cînd toată lumea îşi dă cu părerea sau invocă vraci, şi să-şi asume rolul pe care calificarea în „ştiinţele omului“ i-l dă psihoterapeutului în ţări cu tradiţie neîntreruptă. Înainte de a intra – împreună cu un personaj-pacient – în intimitatea cabinetului unui psihoterapeut fictiv, ar fi trebuit să ştim mai multe (noi, publicul potenţial) despre complexitatea şi utilitatea psihoterapiei. Ar trebui cunoscută (tot la nivel public, nu prin bîjbîieli private) oferta domeniului, portanţa sa, vîrfurile fără de care – oricît de puţin elitişti am fi – nu se poate reface un domeniu atît de greu încercat înainte de 1989. Altfel, am impresia că pasaje întregi din acest interesant serial de succes ar trebui traduse, glosate, discutate, la fel cum Povestirile de psihoterapie românească apărute recent ar trebui rescrise pentru a fi cu adevărat povestiri, şi nu anamneze clinice.

Ipoteza mea e aceea că domeniul psy, deşi calat direct pe marele public (de potenţiali clienţi, asta ne putem convinge în orice zi ieşim din casă), nu a găsit încă limbajul prin care să comunice direct cu acesta. Sigur că există o comunicare directă, omenească, în cabinetul privat, sigur că există acea comunicare interprofesională, de colocvii şi seminarii.