Avem foarte puţin chef de invenţie, de căutări, de risc. Ştiu că sîntem postistorici, postmoderni, postorice, dar coborîrea în nostalgie a ajuns deja la firul ierbii. Nu mai înghit decît cu greu: aerul vintage al “pub”-urilor din oraşele mari care trîntesc trei reclame vechi funny, mese scorojite şi cred că au executat ceva extrem de creativ. Aerul vechi are farmec doar cînd nu e omniprezent. Or, am ajuns să fug de cîrciumile din centru tocmai pentru că mă plictiseşte stilul de cîrciumioară vintage cu 8 lei berea mai are rost să pomenim de muzică? Avem o singură megavedetă pop relansată în ultimii doi ani: Horia Brenciu, care a lălăit insuportabil toate evergreenurile pînă şi-a făcut şi un hit. Este creaţia comică a botezului şi cumetriei corporate librăriile încă gem de Bucureşti interbelic. A se slăbi. cînd veţi înţelege Bucureştiul anilor ‘90 să mă sunaţi se vînd tot de cîţiva ani culturile (pop şi înaltă) ceauşiste, dezmembrate şi reîmpachetate minimal. Jules Verne, Rahan etc. Mi-s la fel de dragi, dar totuşi: par să fie singurele idei de acces la public – alea verificate deja de Ceaşcă. Nimeni nu mai încearcă nimic.
Am punctat cîţiva nervi anti-vintage pentru că văd de 20 de ani că nostalgia posedă România. Nostalgia interbelică, nostalgia după Ceaşcă, nostalgia după eugenii, nostalgia după orice. Ce e vechi e bun. Un conservatorism teribil ambalat în hîrtie de tabloid.
Ca o glumă aşa, mi s-a părut sugestivă o melodie cîntată de Viorica din Clejani împreună cu fiica sa. Iar mama îi explică fiicei că nu trebuie să se cupleze din interes. Ca să fiu şi eu nostalgic, am crescut cu o popcultură care preamărea dragostea dincolo de interes, de meschinăria comercială, de aranjamentul financiar părintesc. Iată că acum o mamă trebuie să-i explice fiicei că nu trebuie să se plimbe cu unul urît şi bătrîn doar pentru că are bani. Părinţii au ajuns avangarda ca
