Sub conducerea unuia dintre cei mai competenţi şi mai vizionari cugetători (situat poate doar după Habermas şi Ratzinger) din zilele noastre - l-am numit pe Jacques Attali -, în Franţa s-a publicat recent al doilea raport al „Commission pour la libération de la croissance française", intitulat „Une ambition pour 10 ans. Un projet pour la France" (X Editions. La documentation française, Paris, 2010). Documentul are o însemnătate nu doar pentru francezi, care au în faţă o prefigurare alternativă pentru evoluţia ţării lor şi, implicit, a Uniunii Europene, ci şi pentru alte ţări. Mai cu seamă, pentru România, ţară în care Preşedinţia încearcă să copieze din când în când (dar reuşeşte să devină ridicolă prin slaba calificare a personalului) ceea ce se face de către conducerea franceză. Ţară care, mai ales, aşa cum se poate stabili la o comparaţie, merge, prin politicile din 2009-2011 (legi, măsuri, programe), exact împotriva chibzuitelor opţiuni din proiectele franceze. Vreau să evoc aceste opţiuni mai ales din câmpul educaţiei (după ce, cu alt prilej, am semnalat că Guvernul român actual merge sub multe aspecte împotriva a ceea ce se întreprinde în SUA, cu „planul Obama-Biden" în educaţie).

Prima observaţie pe care o fac se referă la imaginea Franţei creată în ultimii ani de autorităţile României de astăzi. Desigur că înţeleapta remarcă a ambasadorului Franţei la Bucureşti - dacă li s-ar fi făcut tăieturi atât brutale în venituri, precum cele făcute de incompetentul regim dâmboviţean, atunci „francezii ar fi fost pe străzi" - şi precizările ministrului de Interne francez, privind vulnerabilităţile României în sistemul Schengen, au stârnit morozitatea acelor autorităţi.

Din aceeaşi lipsă de idei, autorităţile actuale de la Bucureşti s-au apucat să inducă populaţiei ţării minimalizarea Franţei. Nimic mai prost inspirat şi mai dăunător pentru o Românie şi aşa