Era opt dimineaţa şi un soare cu dinţi. Dintr-un Peugeot destul de vechi au coborît un om de peste 70 de ani şi două doamne cam de aceeaşi vîrstă. El purta un fes roşu cu creastă şi ciucure, ele aveau pantaloni negri de lînă. Mici simboluri ale apartenenţei la o generaţie în ale cărei vremuri de glorie se purtau altfel de echipamente de schi. Altminteri, aveau clăpari moderni şi beţe Leki cu gardă de protecţie galbenă. Bronzatul şofer a dat jos cu meticulozitate schiurile de pe acoperişul maşinii, făcînd glume în nemţeşte cu însoţitoarele sale. Erau printre primii care urmau să urce în acea zi pe crestele orbitoare de deasupra văii Oetz-ului (acolo unde în anii ’90 au fost găsite cele mai vechi rămăşiţe – de peste 5 milenii – ale unui trăitor din Europa, îngheţat şi perfect conservat, care a primit numele de Otzi). Scena cu pensionarii sportivi îmi evoca tihnitul şi bine socotitul mod de viaţă al persoanelor în vîrstă din Occident, stil pe care lumea de la noi îl invidia în anii comunismului (cînd abia dacă-l intuia din felul în care aceştia veneau în grup cu autocarele pe litoralul nostru). Eu îi invidiam pe cei trei, chiar şi în acel moment, pentru că vacanţa mea tocmai se terminase. Şi pe drum spre aeroport, am observat că staţiile de autobuz erau pline de pensionari cu schiuri pe umăr. Ei mai folosesc încă autobuzele, ca nişte oameni sprinteni şi normali ce sînt. Gîndul mi-a fugit şi la bunica blondă pe care o zărisem în prima seară pe autostradă, în paralel cu maşina noastră, la peste o sută de kilometri pe oră, prin geamul luminat al rulotei sale, în timp ce-i dădea unui copil să mănînce cu linguriţa. Tehnologie şi viteză plus tihnă. Ce viaţă!

DE ACELASI AUTOR Presa artificială Un drum cu moroi Străini şi străini Comedia decoraţiilor Anul trecut văzusem la Ischgel, în telecabina dinspre Samnaun, o cucoană (probabil elveţiancă) de peste 80 de ani. Su