(O pseudo-analiza en miettes)
…Obama are ce si-a dorit – si mai mult decat atat. Si-a dorit sa intre in istorie – dar n-a avut grija ce isi doreste: iata, pohta ce-a pohtit, si cu asupra de masura! In loc sa dea el buzna in istorie ca primul presedinte american de culoare, istoria a dat buzna peste el. Cu cizmele. Sau, daca preferati, cu papucii. Ca si cum mostenirea – cele doua razboaie (Afganistan si Irak), cea mai grava criza economica din 1933 incoace, cresterea Chinei si a Rusiei nu ar fi fost de ajuns, l-au pleznit acum in fata si revolutiile din lumea araba. In secolul trecut au fost doua Razboaie Mondiale si un Razboi Rece (din perspectiva asta, macro, Coreea sau Vietnamul conteaza mai putin, oricat de cinic ar suna asta). In secolul acesta, aflat abia la inceput, avem un alt razboi: razboiul impotriva terorismului in general si al celui islamic in particular. Un razboi post-modern, fara inamici lesne de identificat, fara reguli clare, fara uniforme, fara un inceput si un sfarsit limpede de aratat cu degetul, dar un razboi mondial fara doar si poate. Or, toti presedintii care s-au intamplat sa fie la Casa Alba in timpul unor asemenea evenimente au intrat, vrand-nevrand, in istoria mare. Istoria cu majuscula.
De-acum, asadar, locul in istorie al lui Obama este asigurat. Intrebarea e cum – la bal sau la spital? Si noi pe langa el.
- Ar fi simplu si frumos daca scenariul arab ar repeta, fie si doar in linii mari, scenariul revolutiilor din Estul Europei. Dar asta nu se va intampla. Atunci, scenariul era relativ simplu : dusmanul era lesne de identificat, atat ideologic cat si teritorial, liderul lumii ce statea sa se prabuseasca era cunoscut si binevoitor (Gorbaciov), popoarele din Estul Europei erau si ele (care mai mult, care mai putin) pregatite pentru democratia liberala. Intr-un fel sau altul, toti isi doreau acelasi lucru. Erau structur
