În fiecare clipă mor. Mor mai mult sau mai puțin…sau așa credeam. Mi se părea mie că ar trebui să am cam multă viață ca să tot moară părți din mine și să nu dispar odată.

Acum știu motivul. E CUTIA.

La început nu știam exact ce e cu ea. Nici nu m-a interesat prea mult. Eram mulțumit că nu eram singur în întuneric, deși, în ultima vreme, tăcerea dintre noi devenise stânjenitoare și un colț de-al ei îmi împungea cutia craniană așteptând parcă să intre în ea. Dar nu dădeam importanță durerii pentru că altceva îmi capta atenția. Eram cuprins de neliniște. Simțeam că ceva avea să se întâmple, ceva ce avea să mă schimbe .

…………………………………………………………………………………………………

Nu după mult timp m-am trezit într-o lume plină de ceață, fără contururi. Singurele lucruri pe care le vedeam clar erau CUTIA și firul care ne lega. Ce să fac? Trebuia acum să văd ce e cu ea. Dar ce să-i spun? Mi-era si rușine. Am stat aproape 9 luni împreună și eu am ignorat-o.

Când în sfârșit am reușit să bolmojesc o întrebare, ea s-a deschis și mi-a arătat că-i goală.

…………………………………………………………………………………………………

Am avut o viață pașnică, ce-i drept cam încețoșată vremea aceea, dar pașnică.

Haosul a apărut din momentul în care am început să pot; am început să văd , să simt, să miros, să descopăr, să înțeleg.

De atunci CUTIA tot copie, tot ce găsește, tot ce o impresionează, tot ce vede prin ochii mei.

Are și ea creierul ei, e mai micuț și stă lipit de al meu. Nu știu dacă poate fi numit exact creier pentru că am impresia că nu are reguli fixe după care funcționează: alege aleatoriu ce părți să se copie în ea, ce părți să dispară pentru totdeauna, ce părți să îmi transmită mie și care să se ducă din mine, în ea.

Mă trezesc că gesticulez ca Vasilică, am aceleași tic verbal ca Ghiță, vine deodată tristețea peste mine sau mă umplu de bucurie; ce credeam în clipa de di