Cum ştii că un stat e mafiot? Test simplu: când poliţia vine să umfle nu pe cei care calcă legea, ci pe cei care îi denunţă. Am venit acasă în weekendul de 31 ianuarie, noaptea târziu. Ca omul care vine doar din când în când, găsesc că oraşul progresează. Îl regăsesc luminat şi curat de la aeroport în Romană, iar de când a venit iarna şi a ascuns vegetaţia totdeauna nepotrivită, (dar înţeleg că scumpă) nu mai e nimic să te frapeze negativ, totul e să stai pe traseul potrivit şi te poţi crede în Europa. Numai că oraşele nu sunt făcute doar din beton sau piatră. Cel puţin nu Bucureştiul, care e un oraş urât. Farmecul lui îl dau oamenii, comunitatea vitală, agresivă, vulgară, agitată, hazoasă şi înţeleaptă care m-a făcut să adopt oraşul în vara 1990, când m-am mutat în el şi când credeam că o să fie veşnic ca în Piaţa Universităţii: singurul loc din ţară unde nu îmi era frică de întoarcerea comunismului sau de o lovitură de stat militară, pentru că eram sigură că am fi destui care vom ieşi în stradă să împiedicăm un asemenea eveniment.

Pulsul regulat al acestei comunităţi îl iau în unica piaţă veche rămasă în centrul Bucureştiului - la Matache. Acolo am discutat şi despre Năstase, şi despre Băsescu, şi integrarea europeană, şi inundaţiile, şi despre Elena Udrea, acolo de douăzeci de ani ne amestecăm, munteni cu ţigani, cu basarabeni, cu străini, cu ce mai dă Dumnezeu fără nici o deosebire. Cartierul a fost lăsat în paragină ani de zile, dar despre el a scris, splendid în traducerea superbă a lui Catrinel Pleşu, Gregor von Rezzori, amestec de viciu şi moarte, pulsând de viaţă şi sex, bordeluri şi coşciuge. Bărbatu-meu, care scrie un serial despre clădiri din Bucureştiul vechi în Dilema, a găsit acolo pe ultimul pălărier din Bucureşti, ca şi o locuinţă a bunicului lui, unde a apărut un restaurant cu firma La Casa Iorga. Casa în care se întâlnea Eminescu cu Veron