După şapte ani şi jumătate de antrenat în Italia (1990-1997, 1998-1999), acolo unde ceilalţi tehnicieni români ajung doar ca turişti sau în calitate de cursanţi, Mircea Lucescu s-a ales cu un nume de alint care-i gâdilă şi acum orgoliul: Il Luce.
În cei patru ani în care a antrenat în Turcia (2000-2004), câştigând campionatul atât cu Galatasaray, cât şi cu Beşiktaş, Mircea Lucescu a fost considerat sultan al băncii de rezerve. Dar cum Sultanul i se spunea lui Hagi (Regele poporului microbist din Valahia), Lucescu a trebuit să se consoleze cu un supranume mai puţin otoman: Împăratul.
De şase ani şi jumătate, de când antrenează în Ucraina, antrenorul-computer a devenit Ţarul de la Şahtior Doneţk. A triumfat în Cupa UEFA, a câştigat patru titluri naţionale, a pierdut şirul izbânzilor în Cupa şi în Supercupa Ucrainei.
Scurt bilanţ: campion cu două echipe în România (Dinamo şi Rapid), cu două în Turcia (Galatasaray şi Beşiktaş), cu una în Ucraina (Şahtior); calificat cu naţionala României la Euro '84 în dauna Italiei (campioană mondială în acel moment), Suediei şi Cehoslovaciei; antrenor la Inter Milano; creatorul fenomenului Corvinul Hunedoara; omul care a detronat Steaua Invincibila (1989-1990), a reinventat Rapidul (sfârşitul anilor '90), a inventat fotbalişti (Mateuţ, Gabor, Andone, Rednic, Pirlo etc.) şi a revitalizat mari valori aflate în dificultate (Bölöni, Lupu, Hagi, Sergen etc.).
Tot ce-i lipsea lui Mircea Lucescu era o campanie glorioasă, cu Şahtior Doneţk, în Liga Campionilor. Seara de miercuri, 16 februarie 2011, este dovada faptului că momentul de graţie a sosit. După ce câştigase grupa în faţa lui Arsenal Londra (echipa care alaltăseară a bătut Barcelona cu 2-1!), Şahtior şi-a început primăvara europeană cu o victorie istorică: 3-2 la Roma.
A fost o formidabilă lecţie de fotbal, ambiţie, onoare, muncă şi inteligenţă. Italienii
