Se împlinesc 50 de ani de la moartea unuia dintre oamenii cei mai înzestraţi ai culturii române, ca arhitect, teoretician şi istoric al arhitecturii, pictor, filozof, pedagog, într-un cuvînt un umanist modern, un fel de Leon Battista Alberti strămutat în vremile noastre. Iar această definire a personalităţii lui George-Matei Cantacuzino (1899-1960) ar putea părea săracă, dacă nu am întregi-o, adăugînd că, suflet faustic în dialog cu el însuşi, a reflectat cu nobilă amărăciune asupra naturii umane şi că, în ţara lui, a fost întemniţat cinci ani.

Aniversarea a fost celebrată de extraordinara editură Simetria – nume pe care l-a purtat revista creată şi, în parte, scrisă de Cantacuzino –, prin două cărţi. Una este de doamna arhitect Mirela Duculescu, în care se înmănunchează date biografice şi o armonioasă prezentare a gîndirii arhitectului. Cealaltă este reeditarea Scrisorilor către Simon, apărute postum în 1993. Ambele cuprind şi traducerea textului românesc în limba engleză (merită precizat că ea este desăvîrşită, tălmăcirea confesiunilor adresate lui Simon Bayer fiind chiar o realizare literară, datorată doamnei Marie-Lyse Ruhemann, fiica autorului). Aceste volume sînt îmbogăţite cu ilustraţii de o calitate artistică excepţională. La lectură, ne vin în minte inevitabil unele lucruri care au rămas nespuse. Cum se face, de pildă, că astăzi, cînd toată lumea îi citeşte pe Noica şi pe Cioran, n-a băgat nimeni de seamă cît de mult a fost influenţat stilul lor de clasicismul meditativ al lui G. M.? Cine se îndoieşte, să reia Paginile lui Noica despre sufletul românesc: ele au apărut în 1944, deci mult timp după Arcade, firide şi lespezi sau Izvoare şi popasuri. Aceeaşi e năzuinţa de a scrie o istorie a vieţii spirituale româneşti. Ea se inspiră, mărturisit sau nu, din ideile „morfologilor culturii“ (Riegl, Frobenius, Spengler). Alte asocieri se mai pot schiţa –