Târgovişteanul s-a „sărutat” pentru întâia oară cu poezia în copilărie şi de atunci a rămas fidel acestei iubiri.
Cristi Iordache regretă că anii fragezi ai vieţii au trecut prea repede. Consideră copilăria ca fiind perioada cea mai liberă, neconstrânsă de legi, de prejudecăţi, curată ca apa unui izvor, dătătoare de iertare.
„Făceam orice îmi doream. Nu existau oprelişti. Eram liber, dar, în toate nebuniile mele, aveam dramul de conştientizare, de limită”, îşi aminteşte Cristi. Târgovişteanul a trăit fără tată, dar mama sa a ştiut să-i ţină locul.
„Din păcate, s-a stins prea devreme. Am rămas marcat de moartea ei. Vă spun cu mâna pe inimă, dragostea de mamă este unică”, crede Cristi Iordache.
La 14 ani, a fugit singur pe Vârful Omu
În şcoala primară, a participat o singură dată la un concurs de creaţie. A luat premiul trei. În liceu, a cochetat în continuare cu poezia, cu literatura, dar nu s-a mai afişat.
„Am publicat două volume de versuri la Editura «Eminescu» şi «Cetatea de Scaun». Tema centrală a poeziei mele este iubirea, dragostea. Scriu şi eseuri filosofice, critică literară, chiar dacă nu am studii în domeniu”, spune Cristi. Nu trăieşte din poezie.
A studiat peisagistica şi horticultura florală. Acasă, la Teiş, are o seră de flori. Aşa îşi câştigă existenţa. Această îndeletnicire este într-un fel moştenire de familie.
„Şi bunicii, şi mama mea s-au ocupat de flori. Acum, mă bucur că şi eu trăiesc între flori şi poezie”. Regretă că în România nu s-a pus accent pe agricultură. Crede că astfel am fi putut scăpa de sărăcie. Am fi putut face faţă crizei economice.
Cristi Iordache a vrut să devină scriitor. Era îndrăgostit de limbile străine, de filosofia lui Schopenhauer, dar a ajuns să termine un liceu de Medicină Veterinară, la Nucet. Nu a mai mers la facultate, fiindcă viaţa i-a luat-o înai
