Azi e joi. Ce-ar fi să scrieţi voi ceva?

Ana ne-a desenat un peron. Şi mai multe. Azi, peronul contează. Acolo ne întâlnim. Nu e musai să ne dăm mâna, nici să fluturăm batiste. Ne recunoaştem după alte indicii. După voce, după pas, după vorbele poate neîncepute, după cum ne sună pantofii pe caldarâm. Eu sunt Nora. Vă aştept pe un scaun roşu intermitent.

Ana stă acum cu o batistă pe frunte. Deşi batista e îmbibată în orez cu lapte şi scorţişoară, Ana e tot tristă. În fine, noi o să încercăm să măturăm frunzele uscate de pe peron şi, cu siguranţă, nu vom lăsa beţivii să doarmă pe bănci (observaţi eufemismul) în lipsa ei. Dar ce spun eu? Lipsă? Nu e lipsă, e doar o ascundere, o oglindire. Eu sînt Andreea şi dau bine cu mătura! Hîrş, hîrş, hîrş…

n-am nume, ziceţi-mi cum vreţi, nu-mi pasă.

sînt în trecere pe aici, ca noi toţi, de altfel.

sînt un risipitor, unul autentic, nu unul oarecare:

eu risipesc timpul.

sîntem împreună aici şi acum.

bucuraţi-vă!

joia asta lungă, ca orice zi căreia-i putem spune „azi“, e un dar pentru noi toţi.

n-am nume; dar, puteţi să-mi ziceţi zadda, dacă vreţi.

După îndelungi şi pline de peripeţii peregrinări în căutarea luminii potrivite care să-mi redea aripilor culorile de altădată, un zbor haotic şi fără ţintă m-a adus deasupra acestei gări mici, ce pare părăsită, năpădită fiind de flori ce-i maschează prezenţa. Coborînd la umbra lor, te acaparează şi te copleşeşte căldura şi grija cu care Ana a sădit şi îngrijit straturile de flori cu care să întîmpine călătorii. Opriţi-vă măcar o clipă, coborîţi din trenul ce vă zgîlţîie în viteză pînă şi creierii, observaţi o secundă lumina de pe acest peron şi veţi pleca mai departe la treburile voastre cu sufletul luminat şi inima mîngîiată. (Cred că v-aţi dat seama că eu sînt Val_One şi că această gară atît de primitoare îmi va fi pentru mult ti