Viaţa mea e strîns legată de existenţa blocurilor de gheaţă, sînt prizonierul unei anumite imagini cu privire la aceste enormităţi făurite şi puse în circulaţie de natura, zice-se, impasibilă; eu văd în aisberguri, monstruoase şi fascinante vise ale firii, uriaşe modelări ale nebuniei ei, o transfigurare fantastică a norilor, a cutremurelor şi a pustiurilor ei într-o îngheţare albă, mată şi vrăjită. Aşa stînd lucrurile, aşa plutind munţii de gheaţă, nu pot să nu mă gîndesc la viaţa şi deci la moartea lor.

Nu toţi se ciocnesc de Titanicuri.

Nu toţi omoară oameni şi dobitoace.

Nu toţi provoacă nenorociri şi groază.

Mulţi, poate cei mai mulţi, sînt paşnici, liniştiţi, tăcuţi şi închişi într-o glacială înţelepciune.

Mulţi se topesc în liniştea oceanică.

Mulţi mor în pustia rece a lucrurilor.

Mulţi dispar într-o totală indiferenţă a propriei naturi ai cărei fii sînt.

Din cînd în cînd însă, cîte unul, simţind dispariţia vreunui semen de-al său, emite o lacrimă pe chipu-i de gheaţă,

semn că şi el începe să se topească şi să agonizeze.

Nici un om nu vede lacrimile indescriptibile ale blocurilor de gheaţă rămase încă în viaţă, secretate în memoria fraţilor lor.

Cu acelaşi simţ al exagerării care nu mă părăseşte în pofida atîtor fapte care ar fi trebuit să mă lecuiască,

nu pot să nu văd aceste lacrimi ale unui gheţar tăcut la moartea altui gheţar plecat să se transforme în nori, ploaie şi – la capătul drumului – în grîu şi, poate, chiar în acea rapiţă, socotită de unii, cîndva, un moft.

DE ACELASI AUTOR Puseuri de toamnă La un sfert de veac de cînd s-a dus Turnătoria ca discurs amoros Curs scurt de sociologie a şepcii la româniCred că la dispariţia unui aisberg, lacrimile altui gheţar taciturn ajung să se exprime omeneşte,

aşa cum în basme arbori încremeniţi din duhoarea unu