Încă din ultimul an al secolului trecut (pentru mulţi dintre noi el reprezintă tot ce nu a trecut), semnalam apariţia celui de-al treilea volum de versuri al lui Bogdan O. Popescu: Poemul de gardă. Cel de-al doilea, Marfă, este unul colectiv, în care participă alături de colegi din tânăra generaţie, iar primul: La revedere, prinţesă, pentru care a luat premiul „Ion Vinea“, a fost prezentat şi la Societatea Medicilor Scriitori şi Publicişti din România. (...)

Încă din ultimul an al secolului trecut (pentru mulţi dintre noi el reprezintă tot ce nu a trecut), semnalam apariţia celui de-al treilea volum de versuri al lui Bogdan O. Popescu: Poemul de gardă. Cel de-al doilea, Marfă, este unul colectiv, în care participă alături de colegi din tânăra generaţie, iar primul: La revedere, prinţesă, pentru care a luat premiul „Ion Vinea“, a fost prezentat şi la Societatea Medicilor Scriitori şi Publicişti din România. În recenzia: Poetica busculadei („Viaţa medicală“ nr. 8 din 25 februarie 2000), scriam: „…poţi face mult bine îmbrâncind. Să nu vă plângeţi dacă sunteţi împinşi, zgâlţâiţi, pentru că uneori retrezirea, redeschiderea ochilor face să priviţi altfel lucrurile. Şi altfel înseamnă poetic. Un altfel de cotidian, de banal, de citadin, de natural, de intelectual. Un altfel sau poate tocmai un anumit fel de poezie ne oferă Bogdan O. Popescu în volumul: «Poemul de gardă» care ne «împinge» în lumea lui de gărzi insomniace, de ceţuri anestezice şi de hăuri amnezice. El ne veghează REM-ul, pentru ca să ne tremure pupilele de dor, dar ne trezeşte imediat, zgâlţâindu-ne, dacă visele noastre sunt prea frumoase“. Arătam, de asemenea, că B. O. P. „moşeşte“ naşterea a ceea ce numeam metafora mixtă, adică alăturarea neologismelor la cuvinte cu reputaţie poetică bine stabilită, astfel încât acestea din urmă să-şi extindă aura lor şi asupra primelor. Am sa