Un dialog interesant şi spiritual, iată ce ne-a oferit luni seara a doua conferinţă din ciclul de la Ateneul Român, ai cărei protagonişti au fost Adam Michnik şi Andrei Pleşu. Cea dintâi a fost, vă reamintiţi, înfruntat, acesta e cuvântul, pe Gabriel Liiceanu, cu câteva luni în urmă.

N-au lipsit din dialogul de luni referiri la cel din septembrie trecut, precum şi la polemicele stârnite în presa culturală. Se poate spune că adversarii laureatei Nobel şi-au luat, graţie lui Michnik, o revanşă asupra celor care i-au ţinut partea. Sala Ateneului, într-o compoziţie fatalmente asemănătoare, a aplaudat azi, şi cu acelaşi graţios entuziasm, opinia contrarie celei aplaudate ieri. În rest, a fost vorba despre crimă şi pedeapsă în cazul comuniştilor şi despre opinia majoritară în această privinţă, după căderea regimului în Polonia, ca şi în România, despre iertarea păcatelor, mai pe scurt, despre decomunizare. Se ştie că Michnik a pledat întotdeauna, atrăgându-şi numeroase antipatii, deşi avea autoritatea omului trecut prin închisori, pentru închiderea parantezei comuniste din istoria ţărilor noastre. Şi-a repetat pledoaria şi de data aceasta şi a fost convingător, în primul rând datorită farmecului cu care şi-a ilustrat, cu exemple din viaţă, ideea. Totul a luat-o razna după a doua întrebare care i s-a pus din sală şi anume dacă nu era normal, dacă am avut denazificare, să avem şi decomunizare.

Întrebarea a venit, precisă şi clară, din partea unei doamne care, cel puţin de la distanţa la care mă aflam, nu mi s-a părut cunoscută. Asta are mai puţină importanţă. Îi aduc omagiul meu pe această cale. Răspunsul lui Michnik, lung şi încurcat, a fost stupefiant pentru un om cu inteligenţa lui ieşită din comun. În esenţă, Michnik a spus că denazificarea n-a existat niciodată în realitate, devenind însă cu timpul un mit. Aşadar, nici decomunizarea nu şi-ar avea