Soclurile deasupra cărora tronează prestigiile greilor culturii române au fost serios clătinate de apariţia cărţii lui Adrian Marino, Viaţa unui om singur (Editura Polirom, 2010). Memoriile cărturarului oferă o stranie vizibilitate a unui ambalaj mimetic cu consecinţe vaste şi permit aşezarea într-o logică suprapersonală a mecanismelor subterane ale vieţii culturale româneşti asupra cărora merită să reflectăm. Caracteristica fundamentală a teoriei mimesis-ului este căutarea realului acolo unde el se poate disimula. Mai ales la nivelul acuzaţiilor. Şi, odată cu problema acuzaţiilor, ne aflăm în orizontul problematic deschis de Adrian Marino şi amplificat de analişti. Marino, ca personaj „straniu“, rămîne victima violenţei care adună în jurul său mulţi adepţi. Îngrijorător de mulţi. Partitura lor se cîntă in fortissimo, pentru a fi auzită pînă pe lumea cealaltă. Ideea că o astfel de realitate este reprodusă prin hazard e de neconceput. Ea exprimă vocea voalată a unui mecanism cultural care îşi pune marca tragică asupra unei existenţe individuale şi ne atrage în inima unei vaste spirale mimetice. Iată, deci, că memoriile lui A. Marino nu „închid ochii“ aidoma autorului lor şi ne obligă să privim în faţă un imens angrenaj cultural al victimizării! Viaţa unui om singur, o producţie editorială cu un impact enorm, rămîne paradigmatică pentru toţi cei interesaţi de filonul antropolgic alistoriilor de viaţă, dar şi pentru cei care doresc să-şi înţeleagă mai bine propria cultură. Demersurile autobiografice, după cum bine se ştie, corespund crizelor majore ale vieţii, iar aceste crize nu sînt, niciodată, numai o problemă personală. În ciuda mizelor epistemologice ale unor astfel de proiecte – chestiune amplu dezbătută în literatura antropologică (Le récit biographique: Fondements anthropologiques et débats épistémologiques, Les histoires de vie. De l’invention de soi au pr