Zece cuvinte. Atât scriam în retrospectiva anului literar care a trecut despre volumul lui Aurel Dumitraşcu (Cine merge în Paradis). Cam puţin.

Cartea merită discutată în amănunt. Mai ales că, odată cu ea, seria de inedite a regretatului poet se încheie. Lada cu manuscrise şi-a atins capătul valoric. Din nota finală asupra ediţiei aflăm că mai sunt încă bucăţi lăsate pe dinafară. Irelevante, însă, calitativ. O spune Adrian Alui Gheorghe, cel care s-a ocupat cu devotament de toate aceste restituiri. De la Mesagerul (1992) şi Tratatul de eretică (1995) până la cea de astăzi. În total, cinci volume. Numai de poezie. Cărora li se pot adăuga unul de corespondenţă, Frig (2008), şi patru de jurnal (2001, 2003, 2004, 2005). Avem, deci, motive să-l credem pe cuvânt. Ce n-a fost cules, nu e-n beneficiul lui Aurel Dumitraşcu.

Întrebarea e cât din ce a fost cules aici serveşte bunei înţelegeri a poetului. În prefaţă, Antonio Patraş evită să răspundă. Versurile memorabile citate de el sunt luate cu precădere din volume anterioare. De altfel, în sine, Cine merge în Paradis e destul de inform. Multe poeme de atelier. Niciodată finisate şi, probabil, definitiv abandonate chiar de autor. Are dreptate criticul să nu pună degetul pe rană. Nu-i fac o vină din asta.

Încerc însă să-mi precizez poziţia. Cred că Patraş greşeşte nu prin omisiune, ci prin înnobilare. Nu o dată, el supralicitează cultural. De exemplu, atunci când vorbeşte despre barochism la Aurel Dumitraşcu. Mai mult, despre o sensibilitate barocă. O sensibilitate „modelată de sentimentul tragic al vieţii şi de conştiinţa declinului inexorabil al artei” (p. 8). Definiţia e prea largă. Nu lasă să-i scape aproape nimic. Câţi dintre poeţii moderni se sustrag acestor două fatalităţi?

Mai încolo, prefaţatorul cade într-o nouă capcană. După el, Aurel Dumitraşcu ar fi un poet profund livresc. Care,