Heidegger nu poate fi gustat decît în virtutea unei lecturi ritualice. Ceremonia gravă a conceptelor sale cere, drept condiţie a înţelegerii, o dispoziţie trează de ordin religios. Şi cum cele mai bune din textele lui au un sunet liturgic, de orgă vibrînd sub sugestia unor intuiţii suprafireş ti, ele trebuie parcurse, precum notele imnice ale unei melodii de cult: cu mina reculeasă a martorului care asistă la desfăşurarea unui mister.
În schimb, de îndată ce le prinzi în şperaclul tehnic al analizei filologice, ele devin de o serbezime plicticoasă şi sibilinică. De aceea, mai toţi comentatorii lui Heidegger sunt ucigaşii limbii lui: nişte specialişti care i-au stîlcit cuvintele pînă la mutilare. Să încerc o analogie. Aşa cum poezia lui Eminescu, cînd e analizată fonetic de Cartojan (la nivel de accent, silabă şi aliteraţii vocalice) devine o caricatură odioasă fără virtuţi estetice, tot aşa limba lui Heidegger, supusă aparatului logic al lui Cassirer, sfîrşeşte într-o dilacerare iraţională cu alură gîngavă. Cauza stă în lipsa de afinitate între mintea cercetătoare şi obiectul supus ei.
Cînd marxiştii Şcolii de la Frankfurt – de la Adorno şi Habermas pînă la Horkheimer şi Marcuse – văd în opera lui Heidegger o schlechte Theologie („teologie proastă“) şi o Tiefenschwindelei („escrocherie în numele profunzimii“), ei îşi trădează tocmai această funciară incompatibilitate. Nu poţi cere unui profesor de logică să-ţi explice taina sfintei cununii, cum nu-i poţi cere unui pozitivist să admită prezenţa transcendentului. Nepotrivirea e crasă şi deznodămîntul e dinainte ştiut. O filozofie fără virtuţi teologice e o scrîşnire amară de paradoxuri cioplite în gol. Căci, fără metafizică, filozofia ajunge o analiză a limbii, adică forma cea mai degradată pe care o poate lua lipsa harului speculativ.
Bogdan Mincă se numără printre acei rari adulmecători a
