Raluca Demergean. Frumoasă povestea lui Saimur deşi oarecum previzibilă. Se vede influenţa lui Borges. Cine povesteşte frumos are totdeauna o şansă în literatură. Textul e prea lung pentru o revistă de actualitate. Aveţi ceva mai succint?

Florin Nechiti. E bine că perseveraţi, dar cred că poezia nu este genul în care să vă simţiţi confortabil. Presupun că micile pamflete şi schiţe de care îmi vorbeaţi ar putea fi mai aproape de modul dumneavoasatră de a sesiza în primul rînd anecdota. Le aştept pe acelea.

Anca Pădure. Poezia dvs. rămîne inegală. E ceva bun în Patria mea e un cerc, dar e şi multă nesiguranţă: apar ezitări, inclusiv ortografice. Cel mai bine îşi cunoaşte boala însăşi pacienta, cum dovediţi în versurile: Uneori dimineaţa devreme/ Cuvintele se-nvălmăşesc în creierul meu/ Ca şi cum ar vrea dintr-o dată/ Să fugă/.../ Încearcă să iasă/ Pe-o singură uşă, preangustă./ Năvălesc simultan,/ .../ Nu ştiu ce să fac cu cuvintele.../ Uneori, le iau şi le ordonez/ În formaţiuni paramilitare/Pe care le numesc strofe,/.../Alteori nu le pot prinde... Căutaţi totuşi să le prindeţi de coadă, să le spălaţi, să le pieptenaţi şi mai ales să le puneţi diacritice la litere (acum le-am pus eu, creş- tineşte). După aceea trimiteţi-le încoace, fără a le mai lega tinichele de coadă.

Gabriel Constantinescu. Cele două proze mi-au plăcut nu prin subiecte, destul de convenţionale, nici prin mica „filosofie” - indusă de altfel neostentativ -, ci prin modul dvs. de a scrie. Şi blogul dvs. e interesant şi ocupă un loc nemeritat de slab în ZeList. Cred că vi se potriveşte naraţiunea de întindere mai mare. Povestirea scurtă trebuie să aibă o poantă, o surpriză marcată mai pregnant. Nu sînt însă de acord că generaţia noastră ar fi „a nimănui”. Este a noastră iar noi sîntem cineva, nu? Ţinem legătura, mai trimiteţi.

Dumitru Lupşanu. Vă încurajez „neechivoc”, aşa