Apariţia cărţii lui Liviu Bordaş despre Apaşul metafizic şi paznicii filozofiei (Bucureşti, Editura Humanitas, 2010, 168 p.) a surprins nu numai prin francheţea chirurgiei plastice pe care o încearcă exegetul asupra lui Nae Ionescu, scoţîndu-l basma curată în faţa acuzelor repetate de plagiat. Ea este întristătoare şi din cauza sprijinului deschis oferit – pe ultima copertă – de corifeii Şcolii de la Păltiniş, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu. Adeziunea lor – întărită şi de faptul că primul publică volumul la editura pe care o patronează de două decenii încoace – pare să oblige la o lectură sobră şi serioasă, căci o asemenea cauţionare atrage atenţia şi înalţă ştacheta exigenţelor. Din păcate, după citirea cărţii, întreprinsă cu speranţa unor elucidări suplimentare faţă de ceea ce ştim despre Nae Ionescu şi gîndirea lui, speranţele s-au cam năruit. Am scris în acest sens două articole, publicate în revistele Apostrof (nr. 1/2011) şiTimpul (nr. 1/2011). Reproşam, în primul dintre texte, autorului o lipsă de seriozitate şi de eleganţă. În celălalt, arătam că volumul dlui Bordaş face apologia plagiatului şi a lipsei de originalitate. Luînd în seamă doar articolul din Apostrof, lui Liviu Bordaş i-a convenit să încerce un răspuns doar la obiecţiile privind lipsa de seriozitate, de eleganţă şi autosabotarea, concretizate în efecte involuntar hilare. Spuneam, deci, că a-l numi pe Nae „apaş metafizic“, fie şi preluînd o formulă preexistentă, atunci cînd intenţionezi să îl salţi în rîndurile filozofilor de valoare, este neîndemînatic, fiindcă apaş, din cîte ştiu, e unul dintre apelativele argotice pentru ţigan/rom. În caz că referirea s-ar fi făcut la tangoul apaş, formularea nu devenea mai fericită prin sobrietate, fiindcă, în principiu, atunci cînd vrei să lauzi, nu… persiflezi. Revenind, iată, cu un text în Observator cultural („Prin Estul sălbatic: Apaşul metafizic