Extrem de popular în rîndul recentelor promoţii literare, lansînd şi recenzînd cărţi, frecventînd şi conducînd cenacluri şi festivaluri, Octavian Soviany a rămas, multă vreme, sub pecetea tinerilor. Pînă şi succesul de public (în 2007, volumul Dilecta primeşte Premiul cititorilor Observatorului cultural) i s-a pus fostului echinoxist pe seama acestei apropieri (şi ca profesor de liceu, şi, de ceva vreme, şi ca blogger). Romanul Viaţa lui Kostas Venetis reinventează un autor şi-l propulsează – fără tăgadă – în prim-planul topurilor literare. Despre Octavian Soviany se va scrie cu totul şi cu totul altfel după apariţia acestei cărţi. Cum era pe strada copilăriei din Braşov? Probabil că era o stradă ca toate străzile de pe la marginea Braşovului. Sigur, pentru mine ea are nu ştiu ce aură magică... Avea un maidan numit pompos „parc“, unde am bătut mingea cu înverşunare pînă spre începutul liceului, avea şi o cofetărie micuţă unde vindeau doi bătrînei foarte de treabă, soţii Bartha, iar la una din extremităţile ei era, pînă prin 1960-’61, una dintre gările periferice ale Braşovului: staţia Suburbiu. Aici mergeam foarte des cu tata, pentru că îmi plăcea să casc gura la trenuri... Mai ţin minte şi acum, deşi nici nu împlinisem încă trei ani, vagoanele încărcate cu tancuri şi soldaţi ruşi din toamna anului 1956, care se duceau să înăbuşe revoluţia din Ungaria... Şi mai era strada Aurel Vlaicu, o stradă cosmopolită, cu un aer de Europă centrală, din pricina amestecăturii de neamuri care o locuiau: români, unguri, saşi, chiar şi cîţiva evrei... Nu mai spun că stăteau pe Aurel Vlaicu şi persoane cu disponibilităţi pentru artă: doi dintre vecinii mei (doamna Farcaş şi domnul Mitrea) pictau, chiar vizavi de mine locuia scriitorul Vasile Bolocan, autorul romanului Cea dintîi dimineaţă, şi tatăl prietenei mele Ada, despre care am scris în Alte poeme de modă veche... A