La sfârşit de an literar 2010, mi se pare că tot poezia ocupă mai dens vitrina, în ciuda evidentei ei marginalizări. Pe plan instituţional, e plăcută constatarea că o editură foarte activă precum Tracus Arte întreţine curajos pulsul versului, că a pornit motoarele şi îndrăzneaţa «Casă de pariuri literare», unde UN cristian face lucruri foarte promi- ţătoare, ori că ediţia internaţională a revistei sătmărene „Poesis“ rezistă, elegant şi cu exigenţă, stării de asediu a „crizei generale a capitalismului“.

Iar faptul că Premiul Naţional „Mihai Eminescu” a ajuns la a douăzecea ediţie, dovedind negru pe alb că avem poeţi de prima mână, deocamdată majoritar „neomodernişti” şi că, sub egida lui s-au putut edita la Paralela 45 nouă- sprezece antologii de poezie adevărată argumentează în sensul aceleiaşi vitalităţi. Se pare că organismele cele mai fragile se adaptează şi la cele mai dure condiţii… atmosferice.

Dacă ne uităm în vitrină, o vedem, cum spuneam, destul de abundent alimentată, cu volume datorate principalelor generaţii şi promoţii producătoare. Patria mea, A4 a Anei Blandiana arată că poeta se menţine la nivelul pe care i-l cunoaştem din vremurile sale bune, cu o lirică mai accentuat reflexivă şi tulburătoare accente elegiace. Declarând, ca avangardiştii «istorici», că nu mai vrea să facă literatură, ci să scrie… viaţa, Mircea Cărtărescu recuperează în Nimic (Ed. Humanitas) o suită de poeme mai vechi, înscenându-ş i expresiv o despărţire de poezie ce duce, de fapt, până la capăt programul autenticist al generaţiei sale şi anticipează tranzitivitatea radicală ale «douămiiştilor». De un dramatism răvăşitor şi o forţă a expresiei pe măsură îmi pare a fi cartea lui Ion Zubaşcu, Moarte de om. O poveste de viaţă (Ed.Limes), ce-şi justifică foarte convingător titlul oximoronic. Un maestru al înscenărilor halucinant expresioniste, unde burlescul e dus