Nu ne-am văzut de mult, aşa că ne-am dus la o pizza să povestim. „Da?", ne-a spus chelnerul tinerel, urcînd tonul cît l-a ţinut răsuflarea. Ne-a mai zis şi „Sos?", iar la capăt „Nota?", tot aşa, ascendent. Între timp, îi copleşea pe colegii lui cu vorbe multe, repetate de cîteva ori, şi behăieli incredule, de unde reieşea că e, de fapt, un băiat comunicativ. Cu noi ar fi putut părea discret pentru mulţi nepricepuţi. Se temea, de fapt, să se amestece cu ceva ce nu avea nici tatuaj, nici cercel în sprînceană, nici iPhone la vedere. Ne auzea ciripind cu prea multe prepoziţii şi virgule, îi stîrneam frică de greşeală şi de ridicol, pe care le putea foarte bine evita tăcînd. „O fi timid", zice prietena mea de departe. „Nici gînd", zic. Generaţia lor e doldora de „muţi", fete inclusiv, care s-au turnat în modelul taciturn, inexpresiv, non-participativ. Ipoteza pe care o livrează la vedere ar fi „servim şi-atît", adică ne aparţinem, vezi bine, aveţi acces la fracţiunea pe care catadicsim s-o expunem, direct proporţională cu banii - se înţelege, „puţini" - pe care-i luăm. Nu contează că ipoteza nu convinge, contează că moda ei a prins foarte tare şi n-o va şterge decît un cataclism.

De ce? Pentru că acest comportament garantează lipsa de probe împotriva pionilor lăsaţi fără apărare de o lume fără justiţie, un fel de neutralitate care le promite supravieţuirea. Puştii s-au prins că nimic nu e ce pare a fi dacă vine de la părinţii şi bunicii lor. Se minte la tot pasul, se înşală, se fură, se abuzează. Cum să te aperi de o societate care nu merită încredere? Rămîi între ai tăi cu încrederea şi reduci la minimum suprafaţa de contact cu exteriorul. Oricum, cei mai mulţi dintre ai tăi, cei tineri, au fost hrăniţi minimal, tot minimal s-au şcolit, minimal gîndesc şi doresc, căi minimale imaginează - planuri tribale, pe care le văd zilnic puse în practică eficient la vîrf.