Bolnavul român e adeseori un ecorşeu al suferinţei şi deznădejdii.
„Moda tratamentului la Viena este artificială." Declaraţia ministrului Ceske Attila, citată zilele trecute de „România liberă", exemplifică o dată în plus nu doar insolenţa anumitor guvernanţi, ci şi decuplarea lor de realitate. Dacă aceste cuvinte ar fi ieşit din gura unui felcer îngropat într-un fund de ţară, ecoul şi relevanţa lor ar fi fost nule. Dacă ar fi aparţinut unui om certat cu limba română, s-ar fi putut vorbi de răstălmăcire jurnalistică sau de simplă ambiguitate. Numai că semnatarul părerii provine dintr-o formaţiune care s-a mândrit mereu cu foarte buni vorbitori de română: UDMR. Prin urmare, confuzia termenilor iese din discuţie. Altul e beteşugul ministrului Cseke Attila: o suficienţă întristătoare, plus o dezarmantă capacitate de răsturnare a planurilor. Ministrul merge la efect făcând abstracţie de cauză, ceea ce trădează anumite carenţe de logică. Faptul că România s-a transformat în exportator de pacienţi nu pare să-l consume. Iar să-l ruşineze, cu atât mai puţin. Motivele pelerinajului medical nu înnegurează nici ele fruntea ministerială. În fond, Cseke Attila trebuie doar să preia o moştenire (şi ştim cum sunt moştenirile politice, dezastruoase) pentru a-i atenua consecinţele nefaste. Aţi recunoscut, fireşte, alibiul care a făcut o splendidă carieră în România, indiferent de apartenenţa demnitarilor.
Dacă ministrul Cseke ar fi fost dispus să admită impasul în care s-au înnămolit serviciile autohtone de sănătate, declaraţia lui ar fi trebuit ajustată consistent. Într-o lume normală, ea ar fi sunat astfel: „Sperăm să ajungem la un moment dat să ne convingem pacienţii să se trateze în ţară. Deocamdată, ne lipsesc argumentele. Desfiinţăm unităţi de elită, comasăm necomasabilul, îi silim uneori pe pacienţi să doarmă câte doi într-un pat, facem numiri pe criterii politice,
