N-am mai răsfoit de multă vreme paginile reale sau virtuale ale tabloidelor româneş ti, pentru a le observa evoluţiile stilistice.

Produsele jurnalistice cu succes la public sunt în primul rând obositoare: aglomerări de texte şi imagini fărâmiţate, în esenţă asemănătoare, fără nici o regulă aparentă de aşezare în pagină sau de alternare, care par să mizeze doar pe întâmplătoarea captare a atenţiei prin detaliul anatomic şi prin apelul direct. Textele s-au redus mult; cele care au mai rămas au un rol pur fatic, de apel insistent, subliniat rudimentar prin multiple semne de exclamaţie. Tonul este mai mult decât familiar: e o captare fidelă a interjecţiilor cu care s-ar îndemna reciproc cititorii revistei, într-o sporovăială la portiţă sau la o bere. Pe site-ul Click! (un titlu de revistă reprezentativ prin semnul de exclamare încorporat), o serie întreagă de mesaje invită infantil la frunzărire cu ajutorul interjecţiei prezentative uite: „Uite ce se distrează Michael Douglas cu fiica lui!”; „Uite cum se plânge interlopului (...)!”; „Uite cu ce bunăciune se însoară (...)!” etc. (14.02.2011). Evaluarea e monoton ritmată de exclamaţii previzibile: „Şoc!” , „Scandalos!”, „Incredibil!”.

Şi lexicul „cronicii negre” e tot mai monoton şi mai elementar, cu exces de cuvinte violente şi de semne de exclamaţie. Se pare că, în timp, chiar termenii din câmpul semantic al măcelăriei s-au cam tocit, devenind simple clişee. Verbele cele mai folosite din această sferă lexicală – trecute, prin generalizare şi prin metaforă, în descrierea familiară şi jurnalistică a omorurilor – sunt a căsăpi, a măcelări şi a hăcui; li se adaugă destul de des, pentru precizie ştiinţifică, a tranşa. Verbele a căsăpi şi a măcelări au părăsit, de multă vreme, terminologia profesională (în Ghidul ocupaţiilor, se arată că măcelarii „taie, porţionează, prelucrează, procesează”), circulând