Filosofia religiei
de John H. Hick. Traducere de Alexandru Anghel, Editura Herald, 2010
Volumul de faţă este o sinteză necesară oricărui student, dar şi specialistului interesat de lucrări de acest gen, în care sunt prezentate conceptul iudeo-creştin de Dumnezeu, dar şi argumentele pro şi contra existenţei lui Dumnezeu aşa cum au fost acestea produse de diverşi gânditori religioşi sau nu, în diferitele etape ale culturii umane. Lucrarea, excelent sistematizată în vederea unei înţelegeri corecte a problemelor ridicate de faptul religios, se apleacă inclusiv asupra problemei răului în lume, asupra limbajului religios, însă dezbate şi chestiunea revelaţiei şi credinţei ca atare. Unul dintre capitolele cele mai interesante ale cărţii este cel în care sunt dezbătute „pretenţiile incompatibile de adevăr ale diferitelor religii“. Este o evidenţă pentru majoritatea oamenilor, în actualul stadiu de civilizaţie şi cultură, că există mai multe religii majore pe planetă, între care se evidenţiază creştinismul (cu ramurile occidentală şi orientală), budismul, hinduismul, islamismul, iudaismul etc. Savantul britanic porneşte de la premisa că suntem educaţi religios în funcţie de mediul naşterii şi de contextul formării noastre. Faptul că suntem europeni, aşadar majoritar creştini, poate fi văzut ca un accident, pentru că dacă am fi fost născuţi în India am fi putut fi hinduiști, iar dacă ne-am fi născut arabi am fi fost musulmani. Totuşi, toate persoanele religioase de pe glob au ceva în comun: cred într-un Dumnezeu personal sau nonpersonal care le ghidează concepţia despre lume şi care, pe cale de consecinţă, se opune concepţiei profesate de altă religie, în ciuda ideii de transcendenţă care le este numitor comun. Aşadar, care Dumnezeu este cel „adevărat“? Cel revelat de Biblie sau de Coran? De Bhagavad Gita sau de Tora? Pentru a da un răspuns cât de cât edificato
