Scrisorile lui Saul Bellow (Letters – Viking 2010) ne ajută să înţelegem de ce a fost atât de necruţător cu oameni pe care-i îndrăgise, îi admirase până la adulare, dar după ce muriseră i-a denunţat în romane pentru păcate pe care le ascunseseră (sau nu) în timpul vieţii, fără ca aceste păcate să-i fi atenuat iubirea sau stima faţă de opera sau de persoana lor.

Explicaţia trebuie căutată în mâhnirea profundă, înciudată, în furia care-l cuprindea văzând că personalităţi valoroase îşi pot irosi darurile şi-şi pot pierde chiar viaţa pentru că n-au fost în stare să se stăpânească, să-şi înfrâneze viciile, să-şi dea seama că-şi datorează şi le datorează şi celorlalţi să nu-şi îngroape talantul talentului, ci să-l păzească, să-l înmulţească, să se slujească de el şi să-l slujească.

Am reprodus săptămâna trecută o admonestare prietenească adresată în 1954 lui John Berryman atras încă de pe atunci de hăul autodistrugerii. Corespondenţa afectuoasă cu poetul care avea să se sinucidă în 1972 cuprinde multe alte asemenea sfaturi. Dipsomania şi depresia indusă de alcool au fost însă de nebiruit şi Saul Bellow l-a pierdut înainte de vreme şi pe el aşa cum îi pierduse mai înainte pe Delmore Schwartz şi pe cel mai vechi şi apropiat prieten, Isaac Rosenfeld, şi cum avea să-l piardă mai târziu pe Allan Bloom.

Isaac Rosenfeld, care nici măcar n-a ajuns să fie cunoscut în afara Americii şi a fost uitat de mult şi acolo, a murit la numai 38 de ani. Contemporan cu Bellow şi debutând simultan cu el cu romanul Plecarea de acasă (1946), n-a mai terminat nici o altă operă de ficţiune, deşi începuse mai multe, dar a fost un critic de autoritate, cu cronici risipite prin revistele vremii. Fusese un adevărat copil minune, era erudit, plin de haz, o fire deschisă, cuceritoare, lumea culturală îl considera un geniu. S-a mistuit însă mult prea repede, s-a închis în sine